Umorul și rolul acestuia în viața celor mici, precum și încercarea de a identifica elementele comune ale acestuia, prin observarea expresiilor proprii în viața de zi cu zi din grădiniță reprezintă aspecte de mare de interes pentru cei ce se ocupă îndeaproape de o educație de calitate, ancorată în societatea de azi.
Umorul copiilor mici joacă un rol important în tranzițiile de rutină și în situațiile de joacă. Umorul comun în preșcolaritate este adesea văzut ca sclipire de moment, ca un curent care curge, ca o „superdistracție”. Numeroase cercetări, studii au încercat să răspundă la întrebarea: „De ce umorul ar trebui utilizat mai mult ca instrument pedagogic?”. S-a urmărit, astfel, o înțelegere mai profundă a naturii și a aplicării sale în educația timpurie.
Unii cercetători, spre exemplu, au devenit interesați de umorul copiilor mici când am observat că aceștia, dar nu și adulții, râdeau când ascultau povești spuse de covârstnici. Studiile lui Karlsson arată că anumite povești spuse de copii îi fac pe copiii din public să râdă la fiecare lectură. Umorul a interesat cercetători din diverse discipline, cum ar fi filozofia, psihologia, psihologia socială și antropologia. Prin urmare, umorul este un concept cu mai multe fațete și poate fi dificil de definit, deoarece nu are o natură fixă (Hietalahti, 2016). Martin rezumă umorul ca însemnând o bucurie de trăire imediată și resimțită în comun, iar râsul este de obicei perceput ca măsură.
Sunt cunoscute diferite moduri în care umorul a fost abordat în cercetare și literatură. Umorul este plăcut și aduce oamenii împreună (Bahtin, 2002) și subliniază pozitivul. Aprecierea umorului a variat în diferite perioade ale istoriei. Recent, multe studii au concluzionat că umorul poate juca un rol central în bunăstarea subiectivă, deoarece ajută o persoană să se relaxeze și reduce emoțiile negative (Gremigni, 2012). Potrivit lui Martin (2011), umorul poate fi, de asemenea, un mijloc de a realiza, crea sau observa ceva nou. Deși teoriile abundă, majoritatea cercetătorilor sunt de acord că umorul este legat de o idee, imagine, text sau eveniment care este într-un fel incongruent, ciudat, neobișnuit, neașteptat sau surprinzător. Poate fi pur și simplu un stimul amuzant, la care cineva răspunde (Martin, 2011). În plus, râsul este legat de umor, dar nu este același lucru. Râsul poate fi rezultatul umorului, dar nu orice situație umoristică incită la râs (Kuipers, 2015; Smuts, 2016).
Teoriile umorului clasic încearcă să descrie componentele esențiale ale umorului și modul în care se desfășoară situațiile umoristice. Acestea includ teoriile superiorității, reliefului și incongruității. Potrivit Teoriei Superiorității, râsul este rezultatul unui sentiment brusc de superioritate care urmează nenorocirii cuiva (Hietalahti, 18). Prin contrast, teoria reliefului a lui Sigmund Freud (1905) susține că râsul este eliberarea de energie în exces. Yoga în râs și afirmația că râsul este sănătos se bazează pe această teorie. În cele din urmă, conform Teoriei Incongruității, umorul apare atunci când există o discordie între așteptări și realitate (Martin, 2011).
Umorul este un fenomen complex din punct de vedere psihologic care cuprinde procese cognitive, joc și emoții, relații sociale și comunicare, precum și procese biologice. Toate ființele umane se angajează într-o oarecare măsură în umor, iar aceste procese psihologice pot fi deja prezente la naștere, după care se dezvoltă în continuare în copilărie și vârsta adultă (Martin, 2011). Teoriile anterioare din psihologie au văzut umorul ca un mecanism de apărare, dar psihologia pozitivă a redefinit umorul ca o resursă sau ca o formă de rezistență pentru individ (Loizou & Reccia, 2019). Cercetările au investigat aspectele ereditare și de mediu ale umorului. De exemplu, în studiul lor în domeniul psihologiei clinice, Ruch și Hoffmann (2012) au căutat o legătură între umor și temperament. Ei au observat că simțul umorului este adesea legat de trăsătura de personalitate a veseliei. În plus, conform lui Martin (2011), comportamentul activ și sociabil a fost considerat o trăsătură de temperament care sporește simțul umorului. Multe studii au descoperit că copiii care folosesc umorul tind să câștige popularitate în cadrul grupului lor (Martin, 2011).
Umorul este o formă de exprimare pentru copii, dar umorul copiilor mici continuă să fie subinvestigat. Potrivit cercetătorilor, copiii mici rămân la marginea cercetării narative, deoarece dezvoltarea lor lingvistică este privită ca fiind limitată (Jennings-Tallant, 2019; Karjalainen & Puroila, 2016; Loizou, 2006; Tallant, 2015). Mulți cercetători sugerează că educația ar trebui să profite de umor ca formă de exprimare a copiilor, așa că ar trebui inclus în documentele curriculare (de exemplu, Chaniotakis & Papazoglou, 2019; James & Fox, 2019; Loizou & Reccia, 2019; McGhee, 2019). În Finlanda, spre exemplu, umorul este menționat în Curriculum-ul național de bază pentru educația și îngrijirea timpurii a copiilor, după cum urmează: „Copiii exersează, încercând să povestească, să explice și să gesticuleze în timp ce vorbesc. În plus, jocul de rol, utilizarea umorului și învățarea bunelor maniere întăresc abilitățile lingvistice ale copiilor” (Opetushallitus, 2016, p. 41). Mai mult, în timp ce Curriculumul Național de bază pentru Învățământul Preprimar nu face referire explicită la umor, jocul și bucuria de a învăța sunt menționate. Documentele discută umorul din perspectiva învățării limbilor străine. Cu toate acestea, umorul este în mod clar semnificativ pentru copii, deci ar trebui să i se acorde mult mai multă atenție în planificarea și dezvoltarea activităților, precum și în documentele de orientare.
Umorul este adesea asociat cu bucuria și râsul. Literatura de cercetare și studiile empirice arată că umorul are o influență pozitivă atât asupra sănătății fizice, cât și asupra sănătății psihologice. Acest lucru se bazează pe premisa că simțul umorului se dezvoltă în întâlniri, precum și prin interacțiunea dintre gene și mediu și, prin urmare, primii ani de dezvoltare a umorului sunt semnificativi. Copiii au dreptul de a se exprima prin umor și, mai ales, ar trebui să recunoaștem semnificația și unicitatea umorului copiilor mici.
Umorul are o tradiție lungă de a fi studiat din perspective diferite. Cum a fost cercetat în trecut umorul copiilor de 3-6 ani? Revizuind teoriile umorului din diferite discipline de cercetare pentru a crea o imagine holistică a modului în care a fost conceptualizat și studiat umorul copiilor, s-a observat că râsul se manifestă atunci când un copil observă inconsecvențe într-o situație sigură și jucăușă (Martin, 2011). Un exemplu în acest sens este atunci când o persoană familiară se ascunde și reapare din nou. În studiul său din 1941, Roger Piret și-a exprimat interesul pentru apariția umorului copiilor. Ca metodă de colectare a datelor, Piret le-a cerut copiilor să deseneze imagini care să-i facă pe alții să râdă (Piret, 1941).
Potrivit studiului, zâmbetul unui copil îl aduce în lumea socială. La sfârșitul primului an, copiii își dau seama că își posedă propria minte și gânduri, care pot fi împărtășite cu ceilalți. Prin intermediul mamelor lor, copiii învață și cum să-și gestioneze propriile emoții și să învețe dacă să râdă sau să plângă (Stern, 1992, p. 92). La rândul său, McGhee (2002) a încercat să descrie dezvoltarea umorului copiilor mici în trei etape folosind modelul de dezvoltare cognitivă al lui Piaget. Prima etapă este jocul cu obiecte, în care obiectele sunt folosite în moduri neașteptate, cum ar fi folosirea unei banane ca telefon. În etapa următoare, umorul se bazează pe limbaj, în timp ce în etapa finală umorul este produs folosind gândirea conceptuală (McGhee, 2002).
Potrivit lui McGhee, umorul copiilor este cel mai bun când sunt tineri, în jurul vârstei de 3-5 ani, când imaginația copilului este puternică. Cărțile pentru copii și programele TV folosesc acest fapt atunci când lucrurile sunt întoarse cu susul în jos și inconsecvențele sunt încorporate în mod jucăuș (McGhee, 2002). Inconsecvențele amuzante și confuze sunt adesea asociate cu oameni, animale sau evenimente amuzante care au o dimensiune socială. Râsul este în mod natural social și este de obicei împărtășit cu ceilalți pentru a se bucura, dar umorul poate fi folosit și cu cunoscuți apropiați pentru a atenua situațiile conflictuale (Martin, 2011).
Cercetările asupra umorului sugerează că etapele jocului imaginar influențează dezvoltarea umorului.
Potrivit lui Bariaud (1989), un copil este capabil să gândească simbolic în jurul vârstei de un an și jumătate. De exemplu, dacă un obiect nu reușește să semene exact cu memoria unui copil sau cu reprezentarea simbolică a acelui obiect, acel copil va râde când va observa diferențele. Pe măsură ce copiii se dezvoltă cognitiv, se pretinde că înțelegerea lor asupra umorului nonsens crește. Dezvoltarea simțului umorului copilului depinde astfel de modul în care copilul își apreciază umorul nonsens, care, la rândul său, creează fundamentul pentru ca comportamentele iraționale să devină o parte a jocului (Bariaud, 1989).
Copiii cu un simț al umorului bine dezvoltat sunt mai fericiți, mai optimiști, au o stimă de sine ridicată și pot face față diverselor situații dificile din viață.
Bibliografie
1. Bahtin, M. (2002). Francois Rabelais keskiajan ja renessanssin nauru. Otava. [Google Scholar]
2. Bariaud, F. (1989). Age differences in children’s humor. In P. McGhee (Ed.), Humor and children’s development: A guide to practical applications (pp. 15–45). Haworth Press. [Google Scholar]
3. Gremigni, P. (2012). Humor and health promotion. Happauge. Nova Sciense Publishers. [Google Scholar]
4. Jennings-Tallant, L. (2019). ‘Let the wild rumpus start!’. Using carnival as a metaphor to highlight the pedagogical significance of young children’s humor. In E. Loizou & S. L. Recchia (Eds.), Research on young children’s humor: Theoretical and practical implications for early childhood education (pp. 203–221). Springer.
5. Kuipers, G. (2015). Good humor, bad taste: A sociology of the joke. De Gryter Mouton. [Crossref], [Google Scholar]
6. Loizou, E., & Kyriakou, M. (2016). Young children’s appreciation and production of verbal and visual humor. Humor, 29(1), 99–124. [Crossref], [Web of Science ®], [Google Scholar]
7. Loizou, E., & Reccia, S. L. (2019). Young children’s humor. In E. Loizou & S. L. Recchia (Eds.), Research on young children’s humor: Theoretical and practical implications for early childhood education (pp. 1–10). Springer.
8. Martin, R. A. (2011). The psychology of humor. Elsevier Academic Press. [Google Scholar]
9. McGhee, P. E. (1984). Development of the creative aspects of humour. In P. E. McGhee & A. Chapman (Eds.), Children’s humour (pp. 119–130). John Wiley & Sons. [Google Scholar]
10. McGhee, P. E. (2002). Understanding and promoting the development of young children’s humor. Kendall/Hunt. [Google Scholar]
11. McGhee, P. E. (2019). Humor in the ECE classroom: A neglected form of play whose time has come. In E. Loizou, & S. L. Recchia (Eds), Research on young children’s humor: Theoretical and practical implications for early childhood education (pp. 83–106). Springer. [Crossref], [Google Scholar]
12. Opetushallitus. (2016). Varhaiskasvatussuunnitelman perusteet. Juvenes Print. [Google Scholar]
13. Piret, R. (1941). Recherches genetiques sur le comique. Acta Psychologica
14. Prout, A. (2005). The future of childhood: Towards the interdisciplinary study of children. RoutledgeFalmer.
15. Stern, D. (1992). Maailma lapsen silmin. WSOY