În toată istoria sa, procesul educativ de masă a fost continuu reînnoit, combătut, reconfirmat sau infirmat atât referitor la fondul său teoretic, cât și ca demers practic, mereu reformat sau (pretins) modernizat pedagogic, metodologic, procedural. Schimbările în sine au fost fie rezultanta unei nevoi evidente de reformare și adaptare la nevoile reale ale educabililor (acelea de a achiziționa ce e relevant și util, de a-și forma automatisme durabile, abilități și competențe reale, acelea de a se autoevalua ori a învăța să învețe și – nu în ultimul rând – de a învăța să de vină autonomi, de a scăpa de sub „tutela” unui facilitator, concretizat în persoana dascălului), fie rezultanta unor tendințe și „mode” născute din opoziția față de tot ce se poate identifica drept „tradițional” în demersul educativ-formativ. Fiecare nouă generație dorește să contribuie – ambiție îndreptățită desigur, în măsura în care schimbarea aduce ceea ce azi numim, aproape clișeic, „plus valoare”. Cu alte cuvinte, orice schimbare este de bun augur dacă produce efecte pozitive vizibile, cuantificabile, demonstrabile prin orice probă, la orice nivel: în școală, la diverse examene, pe piața muncii, în existența cotidiană a individului.
Articol complet →
