În societatea actuală, creativitatea nu este considerată o modă efemeră, obiect al preocupărilor educative, nu a devenit subiect de cercetare pentru psihologi, pedagogi. Ea este un produs al stadiului de civilizaţie la care a ajuns lumea contemporană, unde creativitatea a devenit obiectul unor acţiuni planificate, prin care problema dezvoltării creativităţii a devenit o chestiune de politică economică şi de politică a educaţiei. Problema educării deliberate a puterii de producţie creatoare constituie o prioritate, creativitatea fiind educabilă. O spun cu convingerea rezultată în primul rând din raţiuni concrete, obiective, iar experimentele prin care am investigat această problemă confirmă faptul că variabilele creativităţii asupra cărora s-a acţionat au înregistrat îmbunătăţiri evidente.
„De fiecare dată,/ În fiecare seară, de câte ori m-apuc să scriu,/ Cineva pe care nu-l știu,/ Cineva dinăuntru meu, dinafar’, din pustie,/ Cine, nu știu, îmi ia mâna și scrie.” – Virgil Carianopol, „La ceasul de taină”
În primul capitol al lucrării din care am extras acest fragment, am analizat conceptul de creativitate ca sinteză a întregii personalităţi, referindu-mă succint la evoluţiile teoretice ale fenomenului creativ, la etapele procesului de creaţie şi la produsul creaţiei. Următorul capitol tratează categoriile de factori ce influenţează creativitatea (biologici, socio-culturali, psihologici şi cei abisali), pentru ca în capitolul al treilea să prezint educarea limbajului ca ax al activităţii instructiv-educative din grădiniţă. Ultimul capitol, intitulat „Necesitatea utilizării unor strategii moderne de educare a limbajului în procesul de dezvoltare a creativităţii” s-a axat în realizarea cercetării pe această temă.
Din studiile realizate s-a demonstrat existenţa a două tipuri de dotare superioară: după inteligenţă şi după creativitate, ambele fiind competitive. Profesorii, cu excepţia celor creativi, agreează şi promovează mai mult elevi foarte inteligenţi (dar conformişti) decât pe cei foarte creativi (dar neconformişti).
Pasul important în acest debut de deceniu îl reprezintă reaşezarea pe noi temeiuri a raportului dintre profesor şi elev, în sensul democratizării lui, al cointeresării elevului la prorpiul său success instructiv-educativ. Pentru a se dezvolta creativitatea, este necesară instituirea în şcoală a unei atmospere echilibrate între autoritarism şi liber arbitru.
În orice educaţie, profesorul are o importanţă particulară, inclusiv în realizarea unei ambianţe şcolare creativogene, a acelui “factor de nelinişte” în direcţia creativităţii.
Mediul educativ din grupă constituie un cadru adecvat experienței și situațiilor de învățare și, folosindu-ne de aceste situații ivite în contextul activității de joc ( atât spontan, cât și organizat), trebuie să furnizăm permanent ocazii de acțiune. Copilul are nevoie de reușită, ceea ce impune ca dezvoltarea personală să se realizeze prin activități potrivite nivelului său de dezvoltare. De exemplul, la sectorul ”Bibliotecă” se grupează copiii în vederea desfășurării unor activități din sfera limbajului. Copiii iubesc cărțile și urmărindu-le fețele atunci când le citim ceva, se poate vedea bucuria și interesul pentru lumea fantastică sau reală.
Povestirile copiilor se centrează de obicei pe întâmplări pline de haz. Umorul este un motiv original al acestor povestiri. Pentru crearea unor povești, li s-a spus preșcolarilor la dispoziție mai multe titluri pentru a alege unul dintre ele. Titlurile trebuie să fie stimulative: ”Insula ascunsă”, ”Aventurile delfinului zburător”, ”Vulpea doctoriță”. Preșcolarii se impart în echipe și creează o poveste pe baza titlului ales.
Exercițiile de compoziție liberă pornesc de la un grupaj de imagini, reprezentând doar secvențe de povestiri care trebuie completate de copii în plan verbal ( așa zisele povestiri de situație). Povestirile pot fi înregistrate sau scrise de către cadrul didactic.
Creațiile libere, spontane ale preșcolarilor propun libertatea totală a copilului în alegerea temei și în alcătuirea povestirii. În acest caz, preșcolarii exersează fluiditatea verbală, factor al creativității și care se definește drept capacitatea de a produce și lega cu ușurință între ele un mare număr de cuvinte în jurul unei teme. Pentru a respecta această cerință, au fost scrise pe o coală începutul mai multor povești:
”A fost odată un dovleac ce locuia într-o căsuță la marginea pădurii….”
”Într-o noapte de Crăciun, Bogdan și Laura abia ațipiseră, când au auzit o bătaie ușoară în geam. S-au trezit,s-au sculat din pat și s-au dus la fereastră. Acolo, ce să vezi?…..” și alte asemenea introduceri. Cadrul didactic citește toate introducerile ( nu mai mult de trei-patru variante), preșcolarii aleg una și vor continua povestea.
Ținând cont de plăcerea copiilor de a modifica poveștile într-un mod original, precum și de cultivarea imaginației creatoare a copiilor, s-au organizat jocuri de genul ”Greșește poveștile”, ”Poveștile pe dos”, ”Salata de povești” ale căror rezultate au fost concludente în ceea ce privește libertatea de imaginație a preșcolarilor.
Copiilor le place să se amuze cu vorbele, schimbând cuvintele între ele, ori sunetele și silabele din interiorul cuvintelor. Le place să alcătuiască structuri absurde și să se amuze de rezultat. Principiul este următorul: se scriu pe cartonașe cuvinte și pentru început se folosesc cinci-zece cartonașe care se introduc într-un săculeț, se amestecă, iar fiecare copil scoate câte unul. Educatoarea citește copilului cuvântul pe care l-a extras, apoi copiii vor spune la rând cuvintele extrase. Rezultă o ”propoziție” absurdă care stârnește hazul. Jocul denumit ”Amestec de cuvinte” se mai poate desfășura într-o altă variantă: după ce a extras jetonul și a aflat cuvântul, fiecare copil va spune ceva cu cât mai mult haz despre acest cuvânt. De exemplu: ”Un soare sare gardul să-l măsoare”.
Evident, educatoarea este aceea care dă semnalul intervențiilor. Ea participă la joc împreună cu preșcolarii, oferindu-le modele de flexibilitate și de creativitate. Ea este aceea care dă ”frâu liber” preșcolarilor în desfășurarea deplină a capacităților imaginative.
Un sector important care contribuie la dezvoltarea limbajului și implicit a creativității este ”jocul de rol”. Copiilor le place foarte mult să se joace de-a ceva și aici ”actorii” născocesc o diversitate de scenarii de joc în funcție de ceea ce îi interesează, de ceea ce este relevant pentru vârsta lor. În acest sector putem să realizăm dramatizarea propriu-zisă, pornind de la scurte poezii sau povești foarte bine cunoscute. ”Alegeți personajul” este un exemplu de astfel de dramatizare. Într-o cutie se introduc jetoane pe care se desenează sau se lipesc imagini reprezentând personaje din poeziile ori poveștile cunoscute. Vor exista atâtea personaje câți membri ai grupului sunt. Fiecare copil va extrage un jeton și trebuie să redea câteva replici care caracterizează personajul sau să improvizeze.
„De negăsit în magazine” este un alt exemplu de joc utilizat în acest sector. Scopul acestui joc constă în inventarea unor obiecte ce nu se pot cumpăra din magazine.
Când desfășoară jocurile pe care le imaginează, copiii trec prin trei etape: joc imitativ, joc de imaginație, joc dramatic-relațional. În jocul imitativ copiii se bazează pe obiecte reale drept recuzită. În etapa jocului de imaginație copilul este mai puțin dependent de recuzita adevărată. El este capabil să-și folosească imaginația. De exemplu, ar putea folosi o sfoară drept furtun de stins incendiul. Jocul dramatic-relațional necesită interacțiunea verbală între copii și adeseori planificarea. Această etapă de joc este mai complexă decât cele precedente.
Crearea poveștilor sau improvizarea unor roluri presupune existența unor producții expresive la copii și dovedește capacitatea creativității lor verbale.
În practica educativă este necesar ca educatoarea să țină seama de câteva puncte de vedere în realizarea oricărei activități care urmărește stimularea creativității verbale, ea trebuie să fie aceea care furnizează modele de exerciții creatoare. Aceasta implică abilitatea în a sugera problemele, exemplele, în a căuta subiecte ordonate, metodic organizate, care să declanșeze creativitatea copiilor.
De asemenea, trebuie să motiveze aceste exerciții de creație orală. Motivarea lor este o necesitate a comunicării, este legată de modul în care educatoarea știe să colaboreze cu copiii.
Bibliografie
Dumitrana, M. – Educarea limbajului în învățământul preșcolar, Ed Compania, București, 1999;
Matei, N.C. – Educarea capacităților creative în procesul de învățământ, E.D.P., București, 1982;
Munteanu, A. – Incursiuni în creatologie, Ed Augusta, Timișoara, 1995.