Idealul educațional este o formă a idealului social și profesional, acesta depinzând în mare măsură de cerințele societății și mai puțin de aspirațiile individului. Idealul individual depinde de resorturi interioare ale acestuia, pe câtă vreme idealul educațional este mai mult de natură socială și depinde în mai mică măsură de individ, neputând face abstracție de acesta.
Idealul educațional are o semnificație socială, profesională și morală mai pronunțată, diferită de structura psihologică a individului și ține în primul rând de structura și condiționările vieții sociale. Educația este cea care intermediază raportul individului cu societatea din perspectiva idealului educațional.
În Dicționarul de Pedagogie, idealul pedagogic (educativ) ar fi: „modelul sau prototipul după care să fie format orice copil, orice tânăr prin ajutorul educației”. Acest model ar îndeplini cerințele și aspirațiile cele mai înalte ale societății viitoare, iar elevul, tânărul în general, trebuie să le asimileze și să le accepte ca model spre care tinde societatea și nu exclusiv acesta.
În Lega Învățământului nr.1/2011, „Idealul educațional a școlii românești constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru îndeplinirea și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate pentru incluziune socială și pentru angajare pe piața muncii”(art2, alin.3)
Educația și socializarea sunt factori care au capacitatea convingătoare în vederea acceptării idealului educațional, a modelelor oferite de școală și societate. Idealul educativ reprezintă conștiința educativă a societății și tipul de personalitate pe care o comunitate dorește să-l formeze în rândul cetățenilor.
I. Nicola vede esența idealului educațional ”ca expresie concentrată a unor necesități istorice” fiind ”determinat de anumite condiții sociale”. Autorul citat desprinde trei niveluri ale idealului educațional în lucrarea Pedagogie (1993, pp. 69-70):
a. dimensiunea socială (să fie congruent sau coextensiv unor cerințe sociale) ;
b. dimensiunea psihologică (să răspundă nevoilor și posibilităților indivizilor; nu trebuie să fie cu mult peste ”putința” oamenilor) ;
c. dimensiunea pedagogică ( să permită o transpunere practică în plan instructiv-educativ).
În fixarea unui ideal educațional trebuie să fie luate în considerare tipul și esența societății, modelul ideal de personalitate, valorile fundamentale ale lumii contemporane, tradițiile și valorile naționale istorice.
C. Cucoș definea idealul educativ ca o „instanță valorică din care iradiază norme, principii, scopuri și obiective determinate, care direcționează de formare a tinerei generații” (2006, p. 189) și „determină și forțează realitățile educative să urmeze un anumit traseu valoric, filtrează – selectiv – o serie de imperative supraordonate, ghidează și legitimează axiologic strategii educative, sancționează trase periferice sau rezultate educaționale catastrofice” (2006, p. 190)
După C. Narly, „idealul nu este numai polul spre care tinde orice înrâurire educativă, ci este în același timp prisma, este luneta prin care noi privim și concepem însăși întreaga realitate pedagogică așa cum ne apare în marile ei probleme” (1995, p. 94). Idealul educațional și scopul educației sunt strâns legate de acțiunea educațională, conferind acesteia un caracter conștient, activ, creator și prospectiv. Idealul educațional presupune și propune o anumită strategie educațională ce vizează formarea și dezvoltarea personalității din punct de vedere intelectual, socio-moral, profesional etc.
Fără un ideal educativ, atât societatea cât și individul nu ar fi progresat, de aceea acesta este principalul purtător al progresului social-istoric al societății și umanității.
Marea problemă cu care se confruntă cea mai mare parte a tinerei generații este lipsa unui ideal care înseamnă stagnare, inerție, plafonare, nonvalori, individualism, egoism etc. „Idealul educativ reprezintă un model proiectiv, o anticipare ideală, în anumite condiții un imperativ ce se cer îndeplinite ca rezultat, ca finalitate a acțiunii educative complexe și îndelungate. Idealul educativ ocupă locul central în teoria și acțiunea pedagogică. El presupune o concepție și anumite idei clare privind dimensiunile ce trebuie să le includă personalitatea în dezvoltarea sa ca finalitate a acțiunii educative” (I. Bontaș, 1996, p. 58). Prin intermediul idealului educațional se proiectează integralitatea, complexitatea și multilateralitatea personalității umane în sensul formării ei sub raport intelectual, moral, profesional, estetic, fizic în funcție de criteriul social istoric.
Idealul conferă ființei umane în formare optimism, dinamism și încredere în forțele proprii. Idealul se formează treptat prin imitații, apoi prin interiorizare, modelele celorlalți fiind conștientizate și transformate pentru a deveni modele proprii originale.
A avea un ideal înseamnă construirea mintală a unui model. Idealul este un model, o imagine spre care individul aspiră pentru a se desăvârși.
Conceptul de ideal educativ a constituit o problemă fundamentală a gândirii și practicii pedagogice de-a lungul secolelor, contribuind la dinamizarea teoriei și practicii educației, prezentând un anumit model de personalitate umană pe care trebuie să-l obțină educația.
Un rol important în proiectarea modelului de personalitate umană l-au avut nivelul și tendințele de dezvoltare ale societății din punct de vedere material și spiritual, concepția despre lume și individ la un moment istoric dat.
ANTICHITATE
În Atena, idealul educațional urmărea dezvoltarea armonioasă a personalității în plan estetic, moral, fizic și militar, valorile supreme fiind adevărul, binele, frumosul în conceptul clasic al ” Kalokagathia” (Kalos – frumos; agathon – bine).
În Sparta idealul educațional viza dezvoltarea fizică și militară a cetățenilor liberi, ideal izvorât din necesitatea asigurării forței stăpânilor de sclavi; educație desfășurată cu severitate, consacrând astfel celebra formulă de ”educație spartană”.
EVUL MEDIU
Idealul educațional avea o dublă orientare: una cavalerească, a feudalilor laici și alta monastică,ecleziastica a clericilor. (Călugărul – Cavaler).
Orientarea cavalerească concepea personalitatea ca rezultat al celor șapte virtuți cavalerești (călăria, mânuirea spadei, vânătoarea, înotul, șahul, cântul și recitarea de versuri în acompaniament de lăută).
Orientarea monastică era predominant livrească, încuraja asceza și concepea personalitatea ca rezultat al însușirii celor șapte arte liberale: gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia și muzica.
RENAȘTEREA
Ca urmare a dezvoltării științelor, idealul educativ concepea personalitatea în spiritul unui ”homo universale” (omul care să-si însușească totul). Francois Rabelais susținea că ”omul trebuiesă învețe totul” . Un astfel de ideal putea fi conceput în acea perioadă pentru că cunoașterea era mai puțin dezvoltată, dar astăzi el nu poate fi realizat pentru că cunoașterea umană a cunoscut o mare dezvoltare informațională.
ILUMINISMUL
Idealul educațional propus de pedagogii iluminiști, începând cu Jean Jacques Rousseau, era ” al omului rațional” constituind și un mod de contestare a dogmatismului teologal. J.J.Rousseau susținea ca ideal educativ învățarea meșteșugului de a trăi, formarea unui om sănătos, cu o cultură solidă, cu o meserie și cu calități morale demne.
Iluminismul se caracteriza prin contestarea privilegiilor nobiliare, afirmarea drepturilor egale ale oamenilor, a accesului tuturor categoriilor sociale la conducerea societății, fiind o expresie a încrederii în capacitatea rațiunii de a pătrunde în tainele lumii, de a înfăptui progresul.
EPOCA MODERNĂ
Idealul educațional impunea idealul personalității eficiente într-o activitate productivă (faza de industrializare timpurie), idealul personalității compexe, multilaterale (faza industrializării avansate) și idealul personalității creatoare (socitatea postindustrială).
Valorilor clasice (binele, frumosul, adevărul, sfințenia) li se adaugă valorile sociale (libertatea, egalitatea, fraternitatea), valori care definesc idealul educativ al modernității.
„Postmodernitatea și idealul par icompatibile; să nu uitam, idealul ignoră jumătățile de măsură. El nu desemnează doar ceea ce are valoare pentru mine, ci și ceea ce are cea mai mare valoare .(…) În acest context, are sens să vorbim de idealul temperat, formulă pe care o propunem pentru a descrie încercările contemporane de a concilia posmodernitatea cu idealul? Idealul presupune cu necesitate constanță și continuitate; ca atare, problema ar fi să identificăm care ar fi constantele lumii în care trăim: valoarea este negată ca fiind ierarhizată, discriminatorie, elitistă; adevărul și cunoașterea stiințifică reprezintă doar o modalitate de raportare la realitate și nu neapărat calea regală; toleranța și compasiunea sunt prezențe slabe, subordonate excitării produse de mass-media și care durează doar o clipă, înlocuite de alte prilejuri care ne solicită toleranța și compasiunea; în fapt, toleranța și compasiunea se subordonează, oarecum paradoxal, plăcerii egoiste a individului, de aceea durează doar atât cât produc satisfacția participării; abandonarea spațiului public și a îndatoririlor cetățeanului a determinat centrarea individului pe sine însuși și a spațiului public pe problemele individului, pulverizându-se astfel problemele cetății”(E. Stan, 2014, p. 38) .
Cel mai vechi text pedagogic din lume este așa numita Casă a tăblițelor în care se relatează aspecte din viața unui școlar și practici educative de actualitate. Vedele – imnuri sacre hinduse – au servit ca manuale pentru educarea tinerilor preoți brahmani. Ramayana și Mahabharata precum și Iliada și Odiseea sunt adevărate ” romane” pedagogice care au educat grecii în epoca arhaică și hidușii în autoeducația yoghină de tip brahmanic menită să îl ajute pe practicant să atingă idealurile perfecțiunii și imortalității.
„Biblia persana” – Zend Avesta – conținea numeroase esențe și percepte cu caracter educativ. De asemenea cele cinci opere ale lui Confucius, mai ales Cartea schimbărilor conțineau nenumărate învățături cu caracter sociopedagogic. Acesta a întemeiat așa zisa rugia – „școala cărturarilor” – care avea ca ideal educațional formarea lui junzi (omul de bine).
În filosofia greacă gruparea din Milet, din jurul lui Thales cuprindea matematicieni, astronomi, geometri care se autointitulau sophoi (înțelepți) și pretindeau că sunt atotștiutori. Thales, cel mai vechi sophos a înțeles rostul educației, considerând-o ”a doua natură a omului”. Socrate a atras atenția școlilor de pretinși sophoi că pot deveni doar philosophoi, adică iubitori de înțelepciune. Dialogul socratic se baza pe o metodă educativă numită maieutica, în cadrul căreia Socrate își determina interlocutori să descopere adevărul singuri. Despre el declara: ” Știu că nu știu nimic” și adesea repeta îndemnul Oracolului din Delphi ”Cunoște-te pe tine însuți!” Îi îndemna pe toți sa se preocupe mai puțin de cunoașterea naturii exterioare și mai mult să se preocupe de cunoașterea propriei naturi. Prin sinuciderea sa, el a impus cetățenilor cel puțin două valori: Adevărul și Demnitatea, gestul său, cel puțin pentru istoria culturii europene, are semnificație crucială putând fi asemănat cu moartea și resurecția lui Isus.
Platon a fost discipolul lui Socrate și primul filosof care se dedică direct și amplu problematicii pedagogice. În Hippias Minor tratează despre minciună, în Alcibiade studiaza firea omului, în Politeia și Legile, studiază educația privită ca proces social și bineînțeles, politico-juridic, în Protagoras se concentreaza asupra educației morale.
În opera lui Platon se regăsește Paideea în acțiune care se exercită asupra oamenilor pentru a-i face să renască și să le confere dimensiuni axiologice pe care natura umană le conține în ea însăși.
Aristotel a fost elevul lui Platon dar a ales un alt drum filosofic; cercetarea științifică, bazată pe observara directă a naturii. În cunoașterea ideilor sale pedagogice ne inspirăm din opera Politica; ”educația trebuie să urmeze mersul firii” este o idee care sugerează că Aristotel anticipa revoluția pedagogică inaugurată de J.J.Rousseau.
În Evul Mediu, marile intenții pedagogice și dezvoltarea învățământului s-au realizat sub egida bisericii.
În Renaștere, academia florentină era platonică; cea padovană era aristotelică.
Jan Amos Comenius (1592-1670) este probabil cel mai mare pedagog al tuturor timpurilor, care a avut intenția de a realiza o operă filosofico-politico-educativă completă, menită să aducă nu doar salvarea individuală ci și a întregii lumi cu ajutorul educației. Comenius a descris un sistem didactic complet – de la formularea idealului educațional și până la detalii metodice.
John Locke (1632-1704) este considerat ”părintele pedagogiei engleze”, scopul educației propus de acesta fiind gentelmanul care trebuia format fizic, moral și intelectual prin experiență directă și prin muncă. Aceasta era o viziune nouă care se deosebea de instruirea scolastică și livrească. J.Locke considera că ”nimic nu este în intelect care să nu fi trecut anterior prin simțuri”.
Jean Jacques Rousseau (1712-1778) pledează pentru o educație activă, fundamentată psihologic care să respecte individualitatea copilului. ” Ieșind din mâinile mele, scrie Rousseau despre Emil, el nu va mai fi… nici magistrat, nici soldat, nici preot; el va fi mai întâi om; el va ști să fie un om, orice s-ar întâmpla; chiar dacă soarta l-ar face să-și schimbe locul, el va fi totdeuna la locul lui.” (1973, p. 14)
Immanuel Kant (1724-1804) vedea idealul educațional ca personalitate morală „nimic altceva decât libertatea unei ființe raționale din punct de vedere al legilor etice.”
„Kant deosebește personalitatea în sens etic și personalitatea în sens transcendental sau psihologic (natura care cugetă și îl ridică pe om mai presus de animalitate).” (Lefter S. , 2015, p. 101)
Emile Durkheim (1858-1917), considera că: „omul nu este om, decât pentru că trăiește în societate”; societatea, prin educație, construiește copilul ca ființă morală și socială. Rolul educației fiind acela de a forma în om ființa socială, care este ”un sistem de idei, sentimente și obiceiuri, care exprimă în noi, personalitatea noastră sau grupurile diferite din care facem parte; așa sunt credințele religioase, credințele și practicele morale, tradițiile naționale sau profesionale, opiniile colective de tot felul” (1980, p. 68).
Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827) considera că școala trebuia să fie o mare familie unde elevii sunt „frați” și educatorul „părinte”. Educația trebuie să fie potrivită cu natura și starea socială a individului. „Relația omului cu mediul e reciprocă, căci omul lucrând la educația sa influențează mediul, iar mediul astfel schimbat, influențează asupra omului, într-un cerc continuu. Astfel, fără salturi, consideră Pestalozzi, se ajunge la stadiul moral, când tot ce e mai profund în om, omenescul, este pe deplin îndeplinit.” (Lefter S., 2015, p. 129).
Bibliografie
1. Bontaș, I. (1996). Pedagogie. București: Editura ALL Educational S.A..
2. Cucoș, C. (2006). Pedagogie. Iași: Editura Polirom
3. Durkheim, E. (1980). Educație și sociologie. București: Editura Didactică și Pedagogică
4. Lefter, S. (2015). Constantin Narly și personalitatea ca ideal. Ploiești: Editura Universității Petrol- Gaze.
5. Narly, C. (1996). Pedagogie generală. București: Editura Didactică și Pedagogică
6. Nicola, I. (1993). Pedagogie. București: Editura Didactică și Pedagogică.
7. Rousseau, J.J. (1973). Emil sau despre educație. București: Editura Didactică și Pedagogică
8. Stan, E. (2014). Lecția uitată a educației: întâlnirea Micului Prinț cu vulpea. Iași: Institutul European.