Educația generațiilor viitoare, esențială pentru dezvoltarea întregii umanități, ar trebui să se concentreze pe a-i ajuta pe elevi să dobândească abilitățile de care au nevoie pentru a deveni cetățeni de succes și membri responsabili ai societății. Aceasta ar putea include a-i învăța pe elevi cum să gândească critic și să rezolve problemele, cum să comunice și să colaboreze eficient și cum să fie deschiși și să aprecieze diverse perspective.
Primii ani de viață ai unui copil joacă un rol crucial în formarea sa ca adult. Această perioadă este cunoscută adesea sub denumirea de „cei șapte ani de acasă” și reprezintă o etapă în care copiii absorb cu ușurință informații și modele de comportament din mediul lor familial. Părinții și membrii familiei sunt primii educatori ai copilului și au responsabilitatea de a oferi un cadru stabil și de a transmite valorile și normele sociale.
În acești ani critici, copiii nu doar învață reguli de comportament, ci și aspecte esențiale ale relațiilor sociale, empatiei, comunicării și rezolvării problemelor. Ei își formează o percepție a lumii și a rolului lor în aceasta. Comportamentul și modelul relaționării pe care îl observă în familie vor influența dezvoltarea lor viitoare. Deosebit de important este modelul pe care părinții îl oferă, precum și promovarea valorilor și comportamentelor pe care doresc să le încurajeze la copii. Totodată, este necesar să existe o comunicare deschisă și să li se ofere copiilor oportunități de a învăța din experiențe. O educație care se concentrează pe respect, responsabilitate și empatie poate contribui în mod semnificativ la formarea unei persoane mature și echilibrate.
Școlile și alte instituții educaționale pot, într-adevăr, contribui la consolidarea normelor și valorilor deja stabilite în familie, însă este crucial ca fundația să fie pusă în primii ani de viață ai copilului. Colaborarea strânsă între aceste medii este esențială pentru a furniza copiilor o educație coerentă și pentru a-i sprijini în dezvoltarea lor integrală. Educația unui copil nu se rezumă doar la aspectele academice, precum scrierea, cititul și performanța școlară. Ea acoperă toate dimensiunile dezvoltării umane: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Primii șapte ani de viață ai unui copil reprezintă o perioadă esențială în formarea sa și au un impact semnificativ asupra evoluției sale ulterioare în viață.
Comunicarea constituie un aspect esențial în educația copilului, indiferent de etapa sa de dezvoltare. Este imperativ să existe o comunicare sănătoasă și deschisă între părinți și copii. Procesul de comunicare implică transmiterea informațiilor între indivizi sau grupuri sociale și este fundamental în dezvoltarea relațiilor, înțelegerea reciprocă și dezvoltarea abilităților sociale și emoționale ale copilului. Comunicarea reprezintă un aspect central al existenței și dezvoltării umane, având o importanță critică încă din cele mai vechi timpuri. Prin intermediul comunicării, se facilitează schimbul de informații și se creează condițiile necesare pentru conviețuire în societate, deoarece izolarea nu este sustenabilă pentru ființele umane. De la o vârstă fragedă, copiii trebuie să fie familiarizați cu procesul de comunicare.
Este esențial să subliniem că capacitatea de comunicare, de a transmite informații și de a primi feedback reprezintă aspecte fundamentale ale experienței umane. Din acest motiv, este esențial să existe un canal deschis de comunicare între părinți și copii, precum și între copii și educatorii lor. Eficiența comunicării depinde de adaptabilitatea conținutului și a formelor de exprimare a mesajului la nivelul de percepție și înțelegere al receptorului, ținând cont și de starea sa emoțională și sufletească.
Copilul este o ființă extrem de vulnerabilă și are nevoie de sprijin pentru a-și exprima emoțiile, intențiile și ideile fără a fi constrâns de inhibiții. Familia și educatoarele au rolul esențial de a încuraja deschiderea și comunicarea în rândul copiilor. Comunicarea reprezintă o componentă fundamentală a interacțiunii psihosociale, facilitând schimbul de informații și sentimente între indivizi. Întrucât mesajele pot fi percepute diferit în funcție de interpretarea lor, din cauza diversității lor și a contextului, este posibil ca unele să fie înțelese greșit. Acest lucru poate duce la deficiențe în procesul de comunicare sau chiar la absența acestuia. Atunci când comunicarea este perturbată sau absentă, reacțiile indivizilor pot deveni inadecvate, iar neînțelegerile pot apărea ca rezultat. Este important să se înțeleagă că mediul și contextul în care are loc comunicarea pot influența calitatea și eficacitatea acesteia.
În primii șapte ani de viață, copiii sunt ghidați să își dezvolte abilitățile de comunicare și să adopte un comportament adecvat în societate. Această etapă este crucială pentru dezvoltarea competențelor sociale și formarea unei fundații solide pentru interacțiunile viitoare.
În mediul preșcolar și școlar, comunicarea joacă un rol esențial în procesul de învățare, concentrându-se pe îmbunătățirea performanțelor academice. Înainte ca elevii să poată absorbi cunoștințele, este crucial ca ei să dobândească abilități eficiente de comunicare, lucru care se realizează prin participarea activă la diverse activități ce implică interacțiunea verbală. Cadrele didactice trebuie să-și adapteze stilul de comunicare la caracteristicile individuale și interesele elevilor, încurajându-i să-și exprime liber opiniile și sentimentele, deoarece prin acest proces, elevii își dezvoltă competențele de comunicare. Abilitățile de comunicare sunt fundamentale în societatea contemporană. În cadrele didactice cu număr redus de elevi, aceștia sunt încurajați să se exprime în mod clar și coerent în limba lor maternă, să asculte, să înțeleagă și să comunice mesaje orale și scrise în diverse contexte. Este esențial ca atmosfera din clasă și condițiile de învățare să faciliteze dialogul deschis și să stimuleze schimbul de idei și informații între elevi, contribuind astfel la dezvoltarea abilităților lor de comunicare.
Procesul educațional implică o colaborare semnificativă între dascăl, părinți și copil, începând cu primii ani de viață ai micuțului. Această cooperare întemeiată pe înțelegere, iubire și sprijin necondiționat este esențială pentru dezvoltarea armonioasă a copilului. În cadrul acestui parteneriat educațional, fiecare participant are un rol distinct și valoros. Dascălul oferă îndrumare, cunoștințe și inspirație, în timp ce părinții contribuie cu afecțiune, susținere și implicare activă în parcursul de învățare al copilului. Principiul central al acestei educații este iubirea, manifestată în fiecare interacțiune și moment petrecut împreună. Este vital să se creeze un mediu de încredere, care să încurajeze copilul să exploreze, să învețe din greșeli și să se dezvolte în siguranță. Prin prezență constantă și sprijin emoțional, atât dascălul, cât și părinții, încurajează curiozitatea și apreciază eforturile copilului, indiferent de rezultatele obținute.
Prin urmare, educația bazată pe iubire reprezintă un proces continuu și profund, care depășește limitele claselor școlare sau ale timpului petrecut acasă. Aceasta implică cultivarea în copii nu doar a cunoștințelor, ci și a valorilor umane, a încrederii în sine și a capacității de a-și exprima creativitatea și individualitatea în lumea din jurul lor.
Bibliografie
1. Jesper Juul – „Copiii nu sunt de vină” (Editura Trei, 2011)
2. Neufeld, Gordon, și Gabor Maté. „Hold on to Your Kids: Why Parents Need to Matter More Than Peers.” Vintage Canada, 2006.