Cu aproape trei decenii în urmă, brașoveanul Mihai Nadin, profesor la Universitatea din Dallas, aducea în dezbatere provocările unei civilizații apărute în urma revoluției informaționale, care necesita adaptarea ființelor umane la noile tehnologii și care punea problema alfabetizării digitale (Nadin, 1997/2016). Altfel spus, ceea ce constituia tema fundamentală a lucrării savantului român era adaptarea la cerințele noii civilizații și, implicit, schimbarea majoră a paradigmei educaționale, care să presupună trecere de la alfabetizarea clasică, asociată cu învățarea scrierii și cititului și cu utilizarea bibliotecii la un sistem diferit de învățare, care să cuprindă fluxurile informaționale noi.
Practic, umanitatea se găsea în fața unui mediu informațional complet diferit – prin mediu informațional înțelegând fluxurile de informații, canalele de transfer ale acestora (iar aici schimbarea majoră a însemnat apariția Internetului și, ulterior, a rețelelor sociale), respectiv palierul cognitiv care presupune utilizarea sau exploatarea informaților – care necesita o abordare educațională diferită și, implicit, o nouă alfabetizare. Această alfabetizare, preluată din studiile lui Mihai Nadin, însemna obișnuirea cu noile instrumente necesare controlului asupra mediului informațional și punea față în față o civilizație veche, clasică, în raport cu care se definea în principal corpul profesoral, respectiv o nouă civilizație, în care generațiile tot mai tinere deveneau din ce în ce mai dependente de instrumentarul digital, până la a se defini ca native digital.
Evident, cea mai mare provocare la această trecere între civilizații a constituit-o mult timp tocmai discrepanța dintre cunoașterea avansată a instrumentarului digital pe care îl stăpâneau cei ce constituiseră o bună bucată de vreme obiectul învățării: elevii, în timp ce profesorii, deși stăpâneau conținuturile învățării, nu făceau față la nivelul corespunzător provocărilor produse de revoluția informațională. De altfel, lucrarea profesorului Nadin poartă numele de Civilizația analfabetismului, fiind publicată abia în 2016 în limba română, în timp ce în original apăruse cu numele Civilisation of Illiteracy încă din 1997. Acest analfabetism adus în discuție reprezintă analfabetismul digital al clasei alfabetizate clasic a profesorului, transmițând conținuturi prin intermediul vechii forme de alfabetizare unor generații alfabetizate digital.
Actualmente, conceptul de alfabetizare digitală a căpătat un sens mai amplu și a devenit o proiecție a științelor educației, privind procesul de transmitere a cunoștințelor, de formare a aptitudinilor și competențelor, respectiv de întărire a atitudinilor în raport cu utilizarea tehnologiilor noi. Acest concept se aplică în sensul clasic al alfabetizării produse de cadrul didactic în raport cu obiectul învățării, elevii și presupune înțelegerea în acord cu un anumit nivel de performanță digitală a profesorului care transmite conținuturi utilizând calculatorul, Internetul, platformele educaționale, rețelele sociale.
Este de dorit ca procesul educațional, implicit alfabetizarea, să se producă de la profesor la elev și nu invers, dar tocmai problema adusă în dezbatere de profesorul Nadin este cea care necesită o trecere în revistă a situației actuale a societății românești și a învățământului din România. Gradul de alfabetizare digitală a adulților din România este foarte scăzut în comparație cu cel al adulților din alte state europene, iar indicatorii alfabetizării digitale la adulții în vârstă este cu atât mai scăzut. Cu alte cuvinte, nici gradul de alfabetizare digitală al profesorilor din învățământul preșcolar aflat în pragul pensionării nu poate fi cu mult mai important decât cel al cetățenilor cu vârstă asemănătoare din societatea românească.
Probabil că una dintre sarcinile fundamentale ale Ministerului Educației și cercetării era aceea de a începe un program de alfabetizare digitală a cadrelor didactice. Cu alte cuvinte, decalajul întregii societăți în materie de alfabetizare digitală s-ar fi redus față de Europa Centrală și Occidentală dacă s-ar fi realizat această alfabetizare digitală obligatorie a profesorilor.
Chiar și acum, problema alfabetizării digitale a profesorilor pentru educație timpurie este de strictă necesitate. Programele de formare în domeniu au un rol important în ceea ce privește rostogolirea efectelor pozitive asupra întregii societăți.
Consider că adevăratul sens al educației este acela al proiectării adecvate a procesului de alfabetizare digitală a cadrelor didactice din educația timpurie, pentru ca ulterior și în consecință alfabetizarea digitală a preșcolarilor să producă efectele scontate.
Bibliografie
Nadin, Mihai. [1997] (2016). Civilizația analfabetismului. Traducere de Luana Stoica. București: Editura Spandugino.