EDICT

Măsurile de reformă a educației s-au impus ca adaptare a învățământului la schimbările sociale, politice şi economice din ultima perioadă, în general, și ca răspuns la evoluția științelor educației și a psihologiei învățării, în special. Rapoartele Comisiei Europene şi ale Biroului Internațional pentru Educație (UNESCO) reliefează tendințele majore ale reformelor curriculum-ului în plan european: educația pentru toţi, adecvarea instruirii la nevoile fiecărui individ, predarea şi învățarea centrate pe elev, relevanța curriculum-ului pentru individ şi pentru societate, dezvoltarea unor atitudini şi valori dezirabile, dezvoltarea gândirii critice, evaluarea autentică a performanțelor școlare.

La nivelul activităţii din clasă, aceste linii de politică educaţională exprimă necesitatea unei mai bune cunoașteri a elevilor, pentru a identifica nevoile, interesele de cunoaştere şi ritmul dezvoltării fiecăruia, formării capacităţii cadrelor didactice de a adecva situaţiile de învățare, conţinuturile şi materialele educaţionale la caracteristicile individuale ale elevului, implicării elevilor în învățare prin crearea unor situaţii de învățare apropiate de viaţa concretă. Abordarea interdisciplinară şi evaluarea autentică sunt alte două soluţii metodologice recomandate prioritar de politica reformei educaţiei din ţara noastră.

I. Premise ale abordării interdisciplinare

Premisa abordării interdisciplinare a conţinuturilor învăţării este aceea de a asigura unitatea cunoaşterii şi depăşirea graniţelor disciplinelor de învăţământ. Este unanim acceptat că, în viaţa de zi cu zi, nu folosim cunoştinţe disparate acumulate la anumite discipline şi nu valorificăm capacităţi specifice unei materii de studiu. Abordarea integrată a cunoaşterii nu este un element de noutate, pedagogii subliniind, încă de la vechii greci, importanţa transmiterii cunoaşterii ca un tot unitar. Viaţa noastră este una complexă, unitară, prin urmare ar trebui să studiem fenomenele din perspectiva diferitelor discipline, intercorelate şi, mai mult, din perspectiva valorificării învăţării nonformale şi informale în context formal.

Literatura pedagogică oferă mai multe soluţii metodologice moderne: pluridisciplinaritatea sau abordarea tematică, interdisciplinaritatea sau abordarea integrată, transdiciplinaritatea sau abordarea cross-curriculară.

Perspectiva interdisciplinară facilitează elevului „formarea unei imagini unitare asupra realităţii” şi dezvoltarea unei „gândiri integratoare” (Stanciu, M., Reforma conţinuturilor învăţământului. Cadru metodologic, 1999, Iaşi, Polirom, p.165). Corelaţiile interdisciplinare sunt legături logice între discipline, în sensul că explicarea unui fenomen solicită informaţii şi metode studiate la diferite materii. Acestea pot fi spontane sau planificate şi pot fi legate de definirea unor concepte / noţiuni, de utilizarea unor metode sau instrumente în contexte noi, de transferul unor valori şi formarea unor atitudini prin diferite discipline.

Abordarea interdisciplinară nu elimină organizarea curriculum-ului pe discipline, ci este un demers complementar.

II. Evaluarea autentică: principii

Până nu demult, evaluarea acorda mare atenţie preciziei măsurării rezultatelor elevilor, ca modalitate de asigurare a obiectivităţii şi comparabilităţii notelor/ calificativelor. Analiza efectelor negative ale evaluării asupra curriculum-ului şi asupra activităţii de predare-învățare (se predă ceea ce se evaluează, elevul învaţă pentru examene etc) a generat un interes crescut pentru un nou mod de a gândi evaluarea, ca proces integrat în cel de predare-învățare, care are loc în situaţii concrete, obişnuite. Evaluarea autentică sprijină învățarea şi predarea, fără a le „distorsiona”, monitorizează calitatea instruirii şi facilitează dezvoltarea competenţelor de autoevaluare ale elevilor.

Mulţi specialişti în educaţie au criticat testele tip grilă deoarece acestea nu măsoară aspecte importante şi nu au capacitatea de a evalua competenţele superioare ale elevilor, ci doar capacităţile de memorare, recunoaştere şi rezolvare de probleme. De asemenea, testele nu explică de ce elevii au ajuns la acele performanţe, adică au valoare diagnostică redusă. Un studiu realizat de Centrul Naţional de Cercetări din Statele Unite ale Americii a demonstrat că numai 5-10% dintre elevii cu rezultate bune la teste standardizate pot argumenta răspunsurile pe care le-au selectat / formulat.

Evaluarea autentică propune modalităţi de evaluare care să „provoace” analiza, integrarea şi valorificarea cunoştinţelor, creativitatea. Denumirea sa subliniază ideea de a solicita elevului să demonstreze ce poate face în situaţii similare din afara şcolii, rezolvarea de sarcini complexe, căutare de soluţii, elaborarea unor produse, care le permit să integreze cunoştinţele dobândite şi să genereze cunoştinţe noi. În loc să rezolve itemi cu alegere multiplă, elevii sunt angajaţi în experimente ştiinţifice, conduc cercetări sociale, scriu referate şi eseuri, citesc şi interpretează opere literare, rezolvă probleme de matematică în contexte reale. Profesorul proiectează oportunităţi de învățare adecvate pentru elevi, implică părinţii, elevii, colegii – învăţători şi profesori – în evaluare. Pentru aceasta, profesorii au nevoie de mai multe informaţii despre „cum învaţă elevii”. Evaluarea trebuie contextualizată, bazată pe legătura dintre experienţele concrete de viaţă şi ceea ce se învaţă la şcoală.

Sumarizând, caracteristicile definitorii ale evaluării autentice sunt date de:

1. relevanţa sarcinilor de evaluare pentru performanţele elevilor şi punerea elevilor în situaţii asemănătoare celor din viaţa reală: realizează experimente, nu memorează informaţii; rezolvă probleme concrete de viaţă, reflectează asupra a ceea ce învaţă şi îşi pot exprima stilul de învățare, aptitudinile, interesele, ca sursă de dezvoltare a competenţelor şi ca identificare a punctelor forte;
2. surprinderea aspectelor esenţiale prin criteriile de evaluare şi asigurarea unităţii cunoaşterii, conform premisei „întregul este mai important decât partea”;
3. dezvoltarea capacităţii de autoevaluare: elevii îşi analizează rezultatele, le compară, îşi revizuiesc strategia de învățare;
4. sentimentul elevilor că munca lor este importantă, şi nu doar rezultatele finale.

III. Contribuția evaluării autentice la proiectarea interdisciplinară a învățării

Evaluarea autentică se caracterizează prin integrarea sa în curriculum, astfel încât să devină dificil de delimitat de instruire. Scopurile specifice evaluării se diversifică şi se combină cu scopuri specifice predării şi învăţării. Evaluarea devine într-adevăr o modalitate de a sprijini/ transforma procesul de predare-învățare, de a întări aspectele pozitive şi de corectare rapidă şi eficientă a lacunelor.

Un alt aspect semnificativ pentru a analiza contribuţia evaluării autentice la proiectarea interdiciplinară a cunoaşterii constă în specificul metodelor de evaluare. Metodele „alternative”, specifice evaluării autentice – proiectul, portofoliul, investigaţia etc. – sunt în acelaşi timp metode de predare-învățare şi metode de evaluare. Ele permit profesorului să analizeze direct activitatea elevului, să evalueze procesul prin care se ajunge la anumite rezultate, şi nu numai rezultatele/ produsele finale.

În „Cadrul de referinţă al Curriculumului Naţional pentru Învăţământul Obligatoriu”, principiile privind predarea şi învățarea accentuează următoarele idei:

• respectarea particularităţilor de vârstă şi individuale – reper fundamental în construirea situaţiilor de predare-învățare;
• diversificarea şi flexibilizarea situaţiilor de predare – învățare prin utilizarea de metode şi procedee variate, interactive care să motiveze, să stimuleze copilul, să antreneze iniţiativa, imaginaţia, creativitatea, dorinţa de a învăţa;
• centrarea pe obiective care urmăresc formarea de capacităţi, competenţe, atitudini;
• centrarea pe copil în proiectarea activităţilor de învățare.

Prin urmare, adecvarea procesului didactic la particularităţile elevilor necesită o nouă abordare a activităţii, mai flexibilă şi mai apropiată de experienţele reale ale elevilor. Interdisciplinaritatea este, în acest context, o soluţie metodologică adecvată. Ca şi în cazul altor elemente ale procesului didactic, nu este suficientă o singură intervenţie novatoare. Abordarea integrată sau interdisciplinară a conţinuturilor trebuie însoţită de modernizarea celorlalte aspecte ale procesului de învăţământ: finalităţile, modurile de organizare a învăţării, strategiile, metodele şi mijloacele folosite, evaluarea etc.

În cele ce urmează, analizând contribuţia evaluării autentice la proiecatrea interdisciplinară a învăţării, vom pune în discuţie două dintre metodele alternative de evaluare care au un potenţial major în acest sens: proiectul şi portofoliul.

Proiectul este o metodă complexă, care necesită o perioadă mare de timp (una sau mai multe săptămâni). A apărut la începutul secolului XX, datorită nevoii de flexibilitate şi de relevanţă socială a curriculum-ului, precum şi ca modalitate de egalizare a şanselor. Proiectul solicită elevului să realizeze planul unor activităţi desfăşurate în şcoală, dar mai ales în afara şcolii, sub coordonarea învăţătorului, pornind de la identificarea unei probleme. De exemplu, un proiect la „Educaţie civică” poate aborda problematica drepturilor copilului sau diferite aspecte morale. Alte proiecte pot viza cauzele sau efectele poluării mediului. Pentru elaborarea lor, elevii trebuie să caute informaţii, să le combine, să formuleze probleme şi să caute soluţii, valorificând informaţii de la diferite discipline. Trebuie să combine textul cu desenul, colajul etc. Proiectul se poate realiza individual sau în grup. Organizarea sa în grup aduce mai multe beneficii. Particularităţile individuale reclamă organizarea activităţilor în grupuri mici, unde sarcinile pot fi individualizate şi pot fi mai uşor măsurate performanţele şi progresul înregistrat. Învățarea reciprocă este un tip de învățare eficient şi, de obicei, puţin valorificat în şcoală, care apare în contextul învăţării în grupuri mici şi în derularea de proiecte. Strategiile didactice trebuie să includă învăţarea prin cooperare, învăţarea prin descoperire, jocul, întrucât acestea sunt modalităţile de abordare interdisciplinară care creează un context al învăţării plăcut, stimulativ, care valorifică interesele, nevoile copilului şi experienţele lor de viaţă şi creează premisele învățării autonome şi ale reușitei școlare.

Portofoliul include rezultatele relevante, obţinute prin celelalte metode şi tehnici de evaluare (probe scrise, verificări orale, probe practice, autoevaluare, proiect, observarea sistematică a comportamentului etc.) sau prin activităţi extracurriculare. Reprezintă „cartea de vizită” a elevului, urmărindu-i progresul pe o perioadă de timp. Structura sau elementele portofoliului sunt, în general, definite de profesor. Elevul are însă libertatea de a cuprinde în portofoliu materialele pe care le consideră necesare sau care îl reprezintă cel mai bine. Deşi unele elemente ale portofoliului au fost evaluate separat, la momentul respectiv, de către profesor, se poate face o apreciere globală a portofoliului. În aceste situaţii, profesorul stabileşte criterii clare, holistice, pe care le comunică de la început elevilor.

Din perspectiva proiectării interdisciplinare a învăţării şi a evaluării, proiectul şi portofoliul prezintă următoarele avantaje:

• promovează dezvoltarea globală a personalităţii, prin valorificarea achiziţiilor de la diferite discipline de studiu, prin integrarea cunoştinţelor, a capacităţilor, deprinderilor şi atitudinilor/ valorilor;
• stimulează responsabilitatea elevului, prin libertatea de selectare a temelor şi a mijloacelor de realizare;
• evaluează elevii în acţiune / în procesul de învățare;
• pun accent pe identificarea/ formularea problemelor şi apoi pe rezolvarea lor;
• angajează elevii în situaţii reale de viaţă; au semnificaţii practice, sociale, economice şi implicaţii în educaţia morală;
• deplasează accentul de la „a învăţa despre”, la „a şti cum”; ü promovează învățarea prin contactul direct cu lucrurile (şcoala activă);
• încurajează autoevaluarea, gândirea, mai degrabă decât memorarea sau recunoaşterea unei informaţii;
• sunt interactive, angajează elevii în înţelegerea evaluării.

Abordarea integrată a învăţării şi utilizarea metodelor alternative de evaluare stimulează crearea unei relaţii de colaborare, de încredere şi respect reciproc între învăţător şi elevi şi între elevi. Elevul nu se simte „controlat”, ci sprijinit. Profesorul trebuie să fie mai mult un organizator al situaţiilor de învățare şi un element de legătură între elev şi societate, care mediază şi facilitează accesul la informaţie. Implicarea elevilor în procesului didactic trebuie realizată în toate laturile acestuia: predare-învățare-evaluare.

IV. Concluzii

Reforma evaluării în învăţământul primar, trecerea de la un sistem bazat pe note la unul bazat pe calificative, a avut la bază concepţia potrivit căreia scopul evaluării, în special în învăţământul primar, nu trebuie să fie nicidecum pedepsirea sau răsplătirea punctuală a elevilor, în ideea stabilirii unor ierarhii, ci motivarea elevilor pentru învățare, în acelaşi timp cu observarea şi stimularea progresului acestora, utilizând descriptorii de performanţă.

Reforma curriculum-ului a urmărit flexibilizarea ofertei de instruire, asigurarea relevanţei cunoştinţelor dobândite şi egalizarea şanselor de educaţie prin adecvarea curriculum-ului la particularităţile elevului.

Utilizarea metodelor alternative sau complementare de evaluare încurajează crearea unui climat de învățare plăcut, relaxat, elevii fiind evaluaţi în mediul obişnuit de învățare, prin sarcini contextualizate: realizează experimente, elaborează proiecte, alcătuiesc portofolii, acestea fiind în acelaşi timp sarcini de instruire şi probe de evaluare. Este important ca elevii să înțeleagă criteriile de evaluare, procesul evaluativ, pentru a putea reflecta asupra performanţelor obţinute, a le explica şi a găsi modalități de progres. Elevii nu trebuie evaluați unii in raport cu ceilalți, scopul nu este de a-i ierarhiza, ci de a vedea evolutia, progresul, achizitiile.

Abordarea interdisciplinară reprezintă o cale eficientă pentru modernizarea finalităţilor şi a conţinuturilor educaţiei. Metodele alternative de evaluare impun proiectarea interdisciplinară a conţinuturilor, ca premisă pentru evaluarea autentică.

Bibliografie

1. MEC, Sistemul de învăţământ din România, Raport naţional, 2001.

2. MEC, CNC, Curriculum naţional pentru învăţământul obligatoriu. Cadru de referinţă, Bucureşti, 1998, p.15-16

3. Darling-Hammond, L., Ancess, J., Falk, B, Authentic Assessment in Action. Studies of Schools and Students at Work, Teachers College Press, Columbia University, 1995

4. Gipps, C., Beyond Testing: Towards a Theory of Educational Assessment, The Falmer Press, 1994

5. Stanciu, M., Reforma conţinuturilor învăţământului. Cadru metodologic, Iaşi, Polirom, p.165, 1999