Socializarea este un concept folosit în descrierea şi explicarea modului în care copiii dobândesc un comportament necesar adecvării lor la cultura şi societatea din care fac parte. Figuri marcante ale psihologiei precum: L.S. Vîgotski, J. Piaget, H. Wallon au tratat procesul de socializare a copilului ca un aspect esenţial al dezvoltării personalităţii, insistând asupra anumitor aspecte ce ţin de patrimoniul psiho-ereditar al copilului, conexiunile şi confruntările permanente cu mediul din care acesta provine.
Una dintre finalităţile pe care învăţământul preşcolar şi le asumă este, pe lângă pregătirea copilului pentru şcoală, “socializarea copilului şi obţinerea treptată a unei autonomii personale”. La grădiniţă se leagă, de obicei, primele prietenii durabile; acestea sunt relaţii importante, în cadrul cărora, copilul ajunge să se descopere, în primul rând, pe sine, dar şi să se simtă important, acceptat, valorizat. Imaginea de sine se conturează prin interpretarea reacţiilor celor din jur: „sunt acceptat în jocul colegilor mei” , „se bucură atunci când mă văd”, „îmi împărtăşesc micile lor secrete” – deci sunt important!
Stimularea socializării preşcolarilor se poate face prin încurajarea şi observarea jocurilor libere, în care copiii îşi formează echipe în funcţie de prietenii, aleg sau aşteaptă să fie aleşi în grup, formulează şi respectă reguli. În cadrul jocurilor de rol, fetiţele (în special) „socializează” de multe ori, după tiparul observat în familie: servesc un ceai sau cafea, discută anumite subiecte, primesc invitaţi la masă. Unii copii acceptă şi alţi colegi alături de ei la joacă, ba chiar îi invită şi sunt interesaţi de noutatea imprimată jocului, iar alţii, dimpotrivă, devin retraşi sau chiar se împotrivesc extinderii cercului de „invitaţi”. Orice interacţiune între copii cu personalităţi diferite implică, de regulă, mici conflicte, certuri care se sfârşesc deseori cu ameninţări de genul „ Te spun lu’ mama/ doamna!” ( pentru copiii care nu reuşesc încă să îşi rezolve singuri conflictele) sau ultimatumuri dramatice:„ Nu mai sunt prietena ta!” (un mic şantaj emoţional, care se repetă de foarte multe ori, până tinde să îşi piardă „greutatea”).
Contează foarte mult, la grădiniţă, modul în care cadrul didactic reuşeşte să gestioneze situaţiile tensionate dintre copii şi să le transforme în contexte de învăţare: „Ce fac atunci când sunt deranjat de ceva/ cineva, Cum ne cerem scuze când greşim, Cum împărţim lucrurile”, etc. Un cadru didactic matur şi disponibil emoţional va asculta ambele „ părţi” implicate în conflict, fără a lua decizii pripite, a căuta vinovaţi şi a da pedepse; el va implica, pe cât posibil, copiii în găsirea soluţiilor, inventând chiar mici formule de împăcare şi restaurare a calmului („Împăcare, împăcare/ Fără nicio supărare/ Dacă ne mai supărăm…”). Atunci când situaţiile se repetă, avem la dispoziţie o mulţime de poveşti pe care le putem adapta sau chiar putem crea noi însene mici povestiri, în care personaje simpatice trec prin aceleaşi dificultăţi şi reuşesc să găsească rezolvare, cu puţin efort şi imaginaţie. Exemplul personal al educatoarei este tare îndrăgit de copiii care găsesc astfel consolarea că nu sunt singurii aflaţi în dificultate, că sunt înţeleşi şi acceptaţi.
Studiile indică faptul că acei copii care au dezvoltate abilităţile sociale se vor adapta mai bine la mediul şcolar îşi vor rezolva mai uşor eventualele conflicte, implicându-se în activităţi tot mai variate, rezultatul fiind obţinerea unor rezultate mai bune în mediul şcolar şi crearea premiselor pentru o viaţă fericită. În schimb, copiii cu abilităţi sociale slab dezvoltate (ex.: copiii care se comportă agresiv – fizic sau verbal, copiii care au dificultăţi în a se integra într-un grup de persoane noi) au o probabilitate mai mare de a fi respinşi de ceilalţi şi de a dezvolta probleme de comportament; astfel, copiii care sunt izolaţi de grup au un risc crescut pentru abandon şcolar, delicvenţă juvenilă, probleme emoţionale – anxietate, depresie.
Din păcate, într-o eră a tehnologiei şi a interesului declarat faţă de copil ( vezi programele de parenting de tot felul, tot mai multe cărţi de specialitate/ sau nu, cursuri de dezvoltare personală pentru copii şi părinţi, activităţi şi tabere de consolidare a relaţiei părinte-copil, etc.), tot mai mulţi copii se simt singuri, nefiind capabili să interacţioneze pozitiv cu cei din jurul lor sau să îşi gestioneze eficient emoţiile şi relaţiile cu ei înşişi şi cu cei din jur. De aceea, rolul grădiniţei în formarea/ dezvoltarea abilităţilor sociale ale copiilor este crucial.
Socializarea implică o bună relaţie cu sine şi apoi, interacţiunea cu celălalt. O putem analiza separat, dar ea este strâns legată de emoţie! Ca să poată susţine socializarea copilului, adulţii trebuie să fie maturi socio- emoţional. Interacţiunea cu alţi copii nu înseamnă, neapărat, prietenie. A avea un prieten adevărat este o lecţie pe care numai timpul i-o poate preda copilului. Lăsăm copiii să găsească rezolvarea „lor”, noi doar am oferit modele…