Autoreglarea învăţării reprezintă procesul prin care educatul desfășoară sistematic, în baza unei motivații personale, activități direcționate spre atingerea propriilor obiective. În funcție de factorii care determină autoreglarea învăţării, aceasta poate fi privită ca un proces intern, extern sau mixt, învățarea fiind determinată de motivaţia educatului, de influența profesorului, sau este dirijată parțial de profesor şi parţial de educat. Prin procesul de autoreglare, în baza verificării efectelor acţiunilor realizate, sunt stabilite direcțiile și modalitățile de intervenție corespunzătoare optimizării viitoarelor rezultate.
Pe parcursul şcolarizării, elevii sunt nevoiți să proceseze un volum tot mai mare de informaţii şi să opereze cu noțiuni care au un nivel ridicat de abstractizare. Pentru organizarea eficientă a studiului personal în vederea obținerii unor performanţe înalte şi a dezvoltării unei capacităţi de învăţare autonome (de proiectare și planificare a activităţilor în funcţie de priorităţile stabilite, de orientare în direcţia atingerii obiectivelor, de organizare a învăţării şi a condițiilor de învățare etc.) este necesar ca elevii să-și formeze strategii care să le permită controlul propriului comportament de învăţare. În școala tradiţională, procesul de învăţare al elevilor este controlat majoritar de profesor. Cadrul didactic este cel care stabileşte scopurile şi obiectivele învăţării, selectează și propune materiale de studiu și bibliografie, structurează mediul de învăţare, oferă motivație elevilor prin aprecieri verbale, calificative și note. Deoarece elevii nu dețin controlul asupra învăţării, aceștia sunt privați de oportunitatea de a-şi gestiona resursele (cognitive, motivaţionale, emoţionale) şi de a-şi regla propria activitate de învăţare.
Abilităţile de autoreglare au un rol dublu: pe de o parte asigură dezvoltarea capacităţii de gestionare şi control a propriilor gânduri, motive, experienţe emoţionale şi comportamente, pe de altă parte reprezintă o deprindere importantă și necesară adaptării la cerințele și exigențele pieţei muncii aflată în continuă dinamică şi transformare.
Pornind de la aceste considerente, este necesară o altfel de abordare a obiectivelor educaţionale în funcţie de solicitările existente în rândul educabililor și a mediului extern, a provocărilor întâmpinate de elevi la inserția pe piața muncii, după absolvire. Pentru a dezvolta la elevi un set de abilităţi de autoreglare, de control a propriului lor comportament de studiu și învățare, sunt necesare cunoştinţe şi abilităţi, referitoare la procesele şi mecanismele care au un rol important pe parcursul studiului individual.
În cadrul procesului instructiv-educativ, dezvoltarea abilităţilor autoreglatorii poate fi realizată prin abordarea învățării din următoarele perspective:
- studiul sistematic al situaţiei de învăţare;
- automonitorizarea proceselor cognitive, a învăţării propriu – zise şi a modului de organizare al cunoştinţelor;
- enunțarea ipotezelor şi utilizarea diverselor tehnici de testare a acestora;
- planificarea individuală a învăţării;
- identificarea propriului stil de învăţare și de înţelegere;
- formularea concluziilor și semnificaţiilor personale.
Procesul învăţării autoreglate presupune interacţiunea mai multor factori cu impact asupra performanţelor şcolare ale elevilor: factorii personali (motivaţionali, strategici şi de autocontrol), comportamentali şi contextuali.
După cum s-a observat, învăţarea autoreglată presupune deplasarea progresivă a accentului de la factorii externi, la factorii interni sau specifici fiecărui individ. Accentul pus pe individ nu ignoră influenţele externe asupra învăţării ci doar le configurează într-un context personalizat. Înţelegerea individului ca o personalitate complexă, cu o capacitate de autoorganizare foarte mare, oferă premise noi pentru explicarea nevoii educatului de a învăţa independent și continuu. Aceste fundamente au facilitat impunerea în psihologia învăţării şi a educaţiei a conceptului de învăţare permanentă sau învățare pe tot parcursul vieţii.
Reușita acestui demers presupune interdependenţa în gestionarea și autoadministrarea resurselor interne şi externe ale învăţării. Autodirijarea învăţării implică libertatea educatului cu privire la următoarele aspecte:
- deciziile referitoare la nevoile proprii de învăţare;
- priorităţile referitoare la nevoile şi la interesul de a învăţa;
- motivaţia obiectivelor învăţării;
- identificarea stilurilor şi strategiilor de învăţare potrivite;
- evaluarea rezultatelor învăţării.
Învăţarea autodirijată este o învăţare autoresponsabilă; prin acest tip de învăţare educații învaţă să ia hotărâri şi să răspundă pentru ele, presupunând următoarele abilități:
- de a şti unde să caute pentru a găsi informațiile și noțiunile necesare;
- de a şti care sunt cunoștințele necesare rezolvării anumitor probleme;
- de a stabili aspectele importante ale problemei;
- de a identifica modul în care a apărut o anumită cunoaştere;
- de a face conexiuni şi de a stabili asemănări și deosebiri.
În contextul în care abilitățile frecvent revendicate în domeniul profesional sunt flexibilitatea în rezolvarea problemelor, capacitatea de a genera soluţii alternative, munca în echipă sau gândirea creativă, devine deosebit de importantă asimilarea în școală a strategiilor și a principiilor de învăţare autoreglată, iar formarea competenţelor necesare autoinstruirii se impune ca o prioritate.
În perspectiva unei integrări reușite în viața activă, elevii trebuie să exerseze din școală, în procesul de învățare, să aibă propriile opțiuni și acțiuni care să-i conducă la performanțe școlare, dezvoltându-și astfel calități cerute ulterior la viitoarele locuri de muncă.
Bibliografie
Mih, C., 2010. Învăţarea autoreglată şi metacognitivă. Modele şi aplicaţii. Cluj-Napoca: Casa Cărţii de ştiinţă.
Nergovan, V., 2010. Psihologia învăţării. Forme, strategii şi stil. Ediţia a II-a. Bucureşti: Editura Universitară.
Răileanu, E., 2010. Autoreglarea învăţării, Romanian Journal of Education, vol.1, nr.2, pg.27-38
Cosmovici, A., Iacob, L., 1999. Psihologie şcolară. Iaşi: Editura Polirom
Cocoradă, E., 2010. Introducere în teoriile învăţării, Iaşi, Editura Polirom