Rolul cadrului didactic și al familiei în formarea copiilor cu dificultăți de învățare

Școala, indiferent de stadialitatea ei, îl ajută pe Copil să devină Om, îl sprijină să treacă de la vis la proiect. Prin însăși menirea sa, școala combate discriminarea, creează cadrul primitor și oferă educație pentru toți.

Problematica Educaţiei incluzive s-a pus, în mod deosebit, la Conferinţa Mondială – UNESCO – Salamanca (Spania) – 7-10 iunie 1994 prin participarea a 88 de delegaţii guvernamentale şi 25 de organizaţii internaţionale, adoptând Declaraţia Comună, cu următoarele puncte , prezentate mai jos:

  • fiecare copil are dreptul fundamental la educaţie şi fiecărui copil trebuie să i se ofere şansa de a ajunge şi de a se putea menţine la un nivel acceptabil de învăţare;
  • fiecare copil posedă particularităţi individuale ce trebuie respectate;
  • proiectarea sistemelor educaţionale şi a programelor şcolare trebuie să ţină seama de marea diversitate a caracteristicilor şi trebuinţelor copiilor incluşi în sistemul educaţional;
  • persoanele/ copiii cu cerinţe speciale trebuie să aibă acces în şcolile de masă, iar acestea trebuie să adapteze procesul didactic, conform pedagogiei centrate pe copil.

Rolul cadrului didactic la clasă

O coordonată importantă este enumerarea şi răspunsul la nevoile educative ale elevilor cu dificultăţi de învăţare la clasă. Ca profesori, trebuie să ştim că nevoile acestora sunt:
1. Implicare eficientă;
2. Citire şi scriere;
3. Structură şi orientare;
4. Imagine de sine pozitivă;
5. Organizarea activităţii;
6. Sprijin personalizat.

1. Implicarea eficientă. Aceşti elevi au nevoie de a se implica în procesul de predare-învăţare ca toţi ceilalţi elevi. Modul în care îi implicăm trebuie să fie însă un demers multi-senzorial explicit care îi ajută să avanseze. De aceea, profesorii nu trebuie să irosească timpul cu activităţi repetitive asupra elementelor pe care ei le-au achiziţionat decât în cazul în care acesta vizează formarea unui automatism sau dezvoltarea unei aptitudini.

2. Citire şi scriere. Şi ei trebuie să înveţe să scrie şi să citească. Pentru mulţi dintre ei însă citirea, ortografia şi calculul matematic prezintă dificultăţi şi, de aceea, metodele pentru ca ei să înveţe aceste elemente trebuie alese cu grijă.

3. Structură şi orientare. Pentru a duce la bun sfârşit achiziţiile şcolare, ei au nevoie de structură şi de o bună orientare. Pentru că au dificultăţi în a organiza informaţia care vine de la simţuri, şi de multe ori nu pot să prevadă, trebuie să le furnizăm un cadru structurat de învăţare în clasă şi să îi prevenim permanent de cele ce urmează, ce dorim de la ei.

4. Imagine de sine pozitivă. Au nevoie să îşi formeze o imagine pozitivă despre ei înşişi. Nu putem să le determinăm aptitudinile şi să le înţelegem comportamentele decât dacă ne apropiem de sentimentele fiecăruia. Numai când îşi împărtăşesc preocupările şi sentimentele ei pot să achiziţioneze siguranţă şi echilibru.

5. Organizarea activităţii. Au nevoie de metode şi tehnici care să le permită să abordeze programul şcolar. Pe termen lung, nu le foloseşte dacă vom reduce regulile şi vom simplifica programul. De aceea e mai folositor să îi sprijinim să înveţe cum să îşi organizeze activitatea. Au nevoie de tehnici pe care le numim uneori metacognitive, asupra modului cum înţeleg lucrurile, memorizează şi exprimă un conţinut.

6. Sprijin personalizat. Au nevoie de profesori care să înţeleagă modul lor de învăţare. Un elev care are un ritm lent se va simţi dezorientat în faţa unui program care îl sancţionează permanent dacă nu ţine pasul cu ceilalţi.
Elevii cu dificultăţi de învăţare au nevoie ca orice alt elev să înveţe şi să-şi dezvolte competenţele specifice activităţii şcolare. De aceea, noi, profesorii, trebuie să ştim că prin-cipalele lor nevoi educaţionale la şcoală sunt simple şi legate de activitatea didactică curentă : implicarea eficientă; citire şi scriere; structură şi orientare; imagine de sine pozitivă; organizarea activităţii şi sprijin personalizat.

Cele 9 REGULI DE AUR:

Cele 9 reguli de aur propuse de UNESCO (2002) pentru profesori când au la clasă copii cu CES sunt următoarele:
1. Includerea tuturor copiilor: să nu lase nici un copil în afara activităţii didactice obişnuite;
2. Comunicarea: să asigure o comunicare eficientă în clasă şi în afara ei între copii şi între aceştia şi profesori, dar şi o comunicare permanentă cu familiile elevilor.
3. Organizarea clasei: clasa să fie organizată în aşa fel încât să ofere ocazii, oportunităţi de învăţare tuturor;
4. Planificarea lecţiilor: fiecare unitate didactică trebuie proiectată şi planificată pentru a realiza integrarea tuturor;
5. Planuri individuale: fiecare copil are particularităţile sale în învăţare, de aceea este nevoie de planuri individuale prin care fiecare să pornească pas cu pas la asigurarea învăţării;
6. Acordarea de sprijin individual: atât elevii cu dificultăţi cât şi profesorii au nevoie de sprijin pentru a parcurge traseul şcolarităţii;
7. Utilizare de mijloace suplimentare de sprijin: acolo unde se simte nevoia, profesorul trebuie să apeleze la sprijin din partea unor colegi sau a altor profesionişti pentru a adecva învăţarea elevilor;
8. Managementul (controlul) comportamentului: comportamentul trebuie condus spre eficienţă şi participare;
9. Munca în echipă: activitatea în echipă este eficientă atât pentru elevi, cât şi pentru profesori.

Pentru a adecva activitatea didactică la elevul cu dificultăţi de învăţare, profesorul trebuie să definească contribuţia acestuia la fiecare unitate de predare-învăţare. Folosirea unui Plan Educaţional Personalizat este o formă de organizare a sprijinului. Acesta nu este un document complicat, ci o formă de înregistrare a problemelor, măsurilor specifice şi progreselor unui elev. Pentru copilul cu dificultăţi de învăţare medii sau grave, intervenţia specială, a măsurilor suplimentare luate de alţi profesionişti decât profesorul se realizează printr-un Plan de Intervenţie Personalizat care este elaborat şi completat de cadrul didactic de sprijin împreună cu ceilalţi actori care sprijină copilul (profesorul, logopedul, medicul, părintele etc.).

Profesorul trebuie să cunoască punctele tari şi punctele slabe ale copiilor. Apoi, se stabileşte o listă de priorităţi în acţiune şi se elaborează obiectivele, precizându-se ce strategii vor fi folosite. Este necesară o permanentă înregistrare a progreselor pe termen scurt şi pe termen lung. Elevii cu dificultăţi de învăţare pot fi sprijiniţi prin activităţi suplimentare, de tipul unor intervenţii specializate, în primul rând prin cadrele didactice de sprijin apoi, prin consilierii şcolari şi prin profesorii logopezi. Pentru toate aceste intervenţii, profesorul de la clasă este un partener necesar.

Profesionalizarea în domeniul consilierii face posibilă conştientizarea pericolului de a filtra problemele subiectului prin propriile imagini despre sine şi raportarea detaşată la această problematică.

Stima de sine este corelată cu stima de celălalt, stima faţă de persoana aflată în dificultate.

Cadrul didactic ce consiliază elevii nu poate intra într-o relaţie de consiliere dacă nu are un nivel optim al stimei de sine corelat cu nivelul optim al stimei faţă de celălalt. Stima reprezintă mecanismul valoric funcţional care filtrează toate celelalte influenţe şi conduce la rezolvarea problemei.

Programul de consiliere include şi şedinţe de consiliere cu familiile adolescenţilor, în cadrul cărora se încearcă o conştientizare a faptului că este important să înveţi din greşeli, din eşecuri, deoarece este imposibil să reuşeşti intotdeauna în tot ce îţi propui.

Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din următoarele puncte de vedere:

1. Fizic – Ea asigură hrana şi îmbrăcămintea copiilor, îi fereşte de pericole, le lasă timp de joacă, le crează condiţii cât mai bune de odihnă şi se îngrijeşte de sănătatea lor.

2. Intelectual – În cadrul familiei copilul îsi însuşeste limbajul. Volumul, precizia voca-bularului şi corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de părinţi în acest scop.

Ca prim factor de educaţie, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştintele uzuale (ex: despre plante, animale, obiecte casnice, culori etc.). Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvolta spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. În timpul şcolii primare, familia vine în sprijinul educaţiei copiilor susţinând „gustul pentru citit” al elevilor.

3. Moral – În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: res-pectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile primite. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil.

4. Estetic – Părinţii sunt cei care realizează contactul copilului cu frumuseţile naturii (culorile şi mirosul florilor, cântecul păsărilor, verdele campului etc.), cu viaţa socială (tradiţii, obiceiuri etc.).

 

prof. Cătălina Vasiliu

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/catalina.vasiliu

Articole asemănătoare