Pentru „patrioții” care, în primii ani de după 1989, considerau că „salamul cu soia” era o realitate strict autohtonă și unul dintre cele mai rele lucruri trăite în comunism, și care considerau că și-au dovedit patriotismul ingerând acest produs, sintagma ce constituie titlul prezentului articol poate fi de neacceptat, un nonsens sau o antifrază.
Aceeași reacție ar putea-o avea oricine privește cu superficialitate fenomenul, considerându-l desuet, în condițiile globalizării și al ispitirii de a deveni cetățean al Europei Occidentale, dacă nu cumva al altor continente, ceva mai ofertante profesional, social și cultural, renegându-și valorile împărtășite de neamul său, de comunitatea în care s-a format, de cei care au rămas în România nu pentru că nu s-ar fi putut integra profesional și social în altă țară, ci din dorința de a restitui culturii și civilizației în care au apărut pe lume o câtime din ce au primit, dar și din bucuria dată de sentimentul apartenenței, al comuniunii cu spiritul românesc.
Patriotismul în literatura diasporei românești
