Dinamica grupului şcolar este asigurată de propunerea şi realizarea unor scopuri, a unor linii de perspectivă, cum ar fi organizarea unei excursii, sau vizite la muzee sau întreprinderi, a unei activităţi culturale sau sportive. Realizarea unor asemenea scopuri produce elevilor plăcere şi bucurie, mobilizându-i să coopereze şi să participe la realizarea scopurilor propuse.
În aproape fiecare moment, profesorul iniţiază acţiuni prin care afectează comportamentul elevilor (le poate cere să fie atenţi, să îndeplinească anumite sarcini etc), în timp ce elevii vor acţiona în funcţie de intensitatea influenţei profesorului de la clasă. Procesul de adaptare la viaţa şcolară formează la elevi competenţa socială sau capacitatea de a surprinde logica socială din clasă (Iucu, 2006, p. 34).
Începuturile competenţei sociale se observă încă din familie, dacă ea oferă condiţiile necesare şi se consolidează în activitatea desfăşurată în clasă sau în afara ei.
O acţiune educaţională se realizează între minimum două persoane -educatorul şi educatul- luând forma unei relaţii educaţionale-actul educaţional, care cuprinde atât activitatea elevului sau a grupului, cât şi pe cea a profesorului, desemnează procesul de schimburi ce intervin între cei doi termeni ai relaţiei. El se soldează cu efecte formative atât la nivelul elevilor cât şi la nivelul profesorilor. Relaţia educaţională comportă cel puţin trei aspecte: relaţie de comunicare, relaţie socială şi relaţie interpersonală. Ca relaţie de comunicare, ea cuprinde toate comportamentele şi acţiunile referitoare la procesul de transmitere şi asimilare a cunoştinţelor şi capacităţilor intelectuale. Ca relaţie socială, se referă la comportamente şi acţiuni privind formarea la elevi a trăsăturilor, capacităţilor şi modalităţilor de participare socială. Ca relaţie interpersonală, ea desemnează comportamente şi acţiuni privind dezvoltarea personalităţii elevilor ca indivizi.
Relaţia profesor-elevi are o importantă dimensiune afectivă. Încrederea care se stabileşte între profesor şi elevi este atât de importantă încât poate adesea surmonta un handicap profesional al cadrului didactic, performanţele elevilor fiind superioare celor în situaţia de carenţă afectiv-relaţională.
În fiecare zi, şcoala îşi deschide porţile către sute de elevi. Şi, fiecare zi, poate aduce un potenţial neprevăzut de conducerea managerială a şcolii, inclusiv probleme care pot fi rezolvate printr-o luare a deciziilor simple, prin acţiuni administrative şi prin crize care pot necesita un răspuns semnificativ. Conducerea managerială este esenţială în ambele cazuri.
Provocarea este aceea de a putea distinge rapid şi precis ceea ce este o criză, ce fel de criză este şi care este răspunsul adecvat.
Criza reprezintă o condiţie emoţională temporară în care mecanismele obişnuite de cooperare nu au reuşit în faţa unei provocări sau ameninţări date. Atunci când o instituţie se confruntă cu o criză educaţională, echilibrul elevilor, al personalul şcolii şi chiar al părinţilor poate fi afectat. Gestionarea situaţiilor de criză educaţională presupune o pregătirea adecvată şi o intervenţie eficientă a celor vizaţi, propunând strategii concrete pentru pregătirea, prevenirea şi gestionarea unor astfel de situaţii. „Criza educaţională este un eveniment sau un complex de evenimente inopinate, dar şi neplanificate, generatoare de pericol pentru climatul, sănătatea sau siguranţa instituţiei şi a membrilor săi” (Iucu, 2000, p. 191). Evenimentul neaşteptat care apare într-o clasă de elevi este ca orice alt conflict unul inevitabil, însă rezolvarea acestuia cât mai repede posibil sau cât mai eficient posibil depinde în mare măsură de managerul clasei de elevi şi de pregătirea sa în ceea ce priveşte gestionarea conflictelor. La rândul lor, Brock, Sandoval şi Lewis oferă o definiţie aplicabilă şcolilor, prin care sugerează că aceste situaţii de criză sunt evenimente bruşte, neaşteptate care au „calitatea de urgenţe” (Brock, Sandoval, Lewis, 1996, p. 15) şi cu un impact major asupra întregii comunităţi şcolare.
În opinia cercetătorilor, indivizii sunt se află în stare de conflict atunci când sunt obstrucţionaţi sau iritaţi de un alt individ sau grup şi reacţionează în mod inevitabil la situaţia respectivă. Chiar din primii ani de şcoală, elevii încep să se irite şi să se instige unul pe celălalt prin cuvinte, gesturi, comentarii, fapte care le pot afecta imaginea în faţa celorlalţi.
Şcolile sunt sisteme bine organizate care funcţionează cu o mare eficienţă în condiţii normale. Cu toate acestea, în timpul unei crize, şcolile se confruntă cu cerinţe neobişnuite şi trebuie să se adapteze la influenţe neaşteptate şi imprevizibile.
Atât membrii personalului şcolii, cât şi elevii vor fi afectaţi personal de criză. Personalul implicat în acest proces poate subestima impactul complet al crizei sau se poate simţi copleşit de amploarea şi magnitudinea acestuia. Pentru ca şcolile să abordeze în mod eficient numeroasele probleme care apar în mod obişnuit în timpul unei crize, este esenţial să existe un model organizatoric sistematic pre-planificat pentru a lua decizii directe. Pentru a fi eficient, modelul de răspuns în caz de criză trebuie să anticipeze rezultatele unei crize şi să identifice modalităţile în care va afecta indivizii şi comunitatea. Aceasta include identificarea şi pregătirea pentru reacţiile tipice ale tinerilor de toate vârstele. În plus, modelul trebuie să identifice şi să planifice modul de utilizare a unei game largi de competenţe şi cunoştinţe ale membrilor implicaţi. În cele din urmă, modelul de răspuns la acest tip de criză trebuie să anticipeze nevoile viitoare ale şcolii şi să elaboreze planuri pentru a răspunde acestor nevoi.
Bibliografie
Iucu, Romiţă B., Managementul clasei de elevi, Editura Polirom, Iaşi, 2006.
Iucu, R. B. Managementul clasei de elevi, Polirom, Iaşi, 2000.
Brock, S. E., Sandoval, J. & Lewis, S.. Preparing for Crises in the Schools: a manual for building school crisis response teams. Brandon, Vermont: Clinical Psychology, 1996.