Asistăm la un continuu proces de acută degradare a limbii române și constatăm acest lucru zilnic, vrând-nevrând. O mulțime de lingviști, scriitori, profesori încearcă să diminueze procesul de alterare amintit, însă se observă încă foarte multe abateri de la normele de vorbire și scriere.
Asupra limbii acționează diverși factori de natură lingvistică sau extralingvistică. Structura stilistică funcționala a limbii este determinată, de acțiunea factorului socio-cultural. Acesta dirijează deprinderile lingvistice ale vorbitorului în modul cel mai vizibil la nivelul vocabularului, însa oricât de mari ar fi deosebirile dintre variantele unei limbi, fie ele dialectale sau stiluri, există și elemente comune care să justifice încadrarea acestor variante în aceeași limbă.
Fiecare variantă reprezintă un sistem cu elemente specifice, dar și cu elemente comune tuturor sistemelor care s-ar putea delimita. Aceste elemente comune se plasează în propoziție de mijloc în raport cu celelalte sisteme, ele formează ceea ce numim diasistemul limbii (de la grecescul „dia -” = între).
Sistemele lingvistice subordonate diasistemului au fost numite stiluri sau limbaje. Ele alcătuiesc un ansamblu care a fost reprezentat sub forma unei structuri ierarhice pe mai multe niveluri. La primul nivel acțiunea factorului social-cultural determină realizarea diasistemului în limbaj popular și limbaj cult (limba literară).
Registrul standard (al limbii literare) reprezintă aspectul cel mai îngrijit al limbii, codificat prin norme și astfel se adresează tuturor vorbitorilor. Normele impuse de acest registru sunt cuprinse în lucrări de specialitate precum DEX, DOOM, Gramatica Academiei, etc. Este cel mai des utilizată în situațiile oficiale de comunicare, în mass-media, în domeniul științific, administrativ, juridic. Printre caracteristicile principale se recunosc lipsa mărcilor afective, folosirea termenilor cu sens denotativ, evitarea termenilor populari, regionali, arhaici sau argotici, lipsa elementelor de expresivitate, lipsa spontaneității. Limba literară, supusă normei literare, constituie aspectul cel mai desăvârşit al limbii întregului popor (Iorgu Iordan) şi se manifestă în comunicarea scrisă.
Trăsăturile limbii literare sunt:
1. Caracterul normat. Cei ce utilizează limba literara țin seama de niște reguli unanim acceptate numite norme. Normele au un caracter obligatoriu. Ele au un caracter istoric: s-au constituit si s-au impus in mod treptat, pe măsură ce s-a simțit nevoia de a reglementa întrebuințarea anumitor fapte de limba. Sistemul de norme s-a dezvoltat și s-a îmbogățit pe măsura ce limba literara își lărgea registrul național. Si variantele teritoriale sau sociale ale limbii au norme, ele sunt locale sau particulare si nu coincid întotdeauna cu normele variantei literare. Pe de alta parte, normele limbii literare consemnate in scris, codificate in îndreptare, gramatici normative si dicționare, pe când normele locale si particulare se întemeiază exclusiv pe uz si tradiție orala. In sfârșit, normele limbii 1iterare sunt atotcuprinzătoare, deoarece privesc toate stilurile funcționale, precum si aspectul scris al limbii. Nerespectarea normelor limbii literare se numește abatere sau greșeală. Aceste încălcări ale normelor au drept cauze: interferența normelor locale si particulare cu normele limbii literare (ușe in loc de ușă, jăfuit in loc de jefuit; dranița, cătana in loc de șindrila, soldat; eream, oi scrie, or făcut in loc de eram, voi scrie, am facut etc.), inovațiile individuale, ca urmare – fie a presiunii sistemului, fie analogiei (va apare, va place în loc de va apărea, va plăcea; am intelegut, am mersat in loc de am înțeles, am mers; lui Maria, lui prieten meu in loc de Mariei, prietenului meu etc.), fie a influenței cuvântului scris (eu, ara in loc de ieu, iera – încălcare a normei ortoepice), fie a influenței unor modele străine (Mingea a trecut de puțin pe lângă stâlpul drept al porții. Aplauzele au salutat, in timp o serie de succese), fie a perceperii greșite a unor cuvinte noi (marsalier, intinerar).
Nu toate faptele de limbă sunt normate. Se cunosc destule cazuri când apar oscilații admise de lucrările normative, de exemplu crater și cratér (accent), bulina și bulin, bulgare și bulgar (nivel lexical), visuri și vise, degajează și degaja (nivel gramatical) etc. Normele actuale privesc toate nivelurile limbii: fonetic, morfematic, lexico-semantic, gramatical. Normele ortoepice – reguli de pronunțare corecta a cuvintelor – și normele ortografice – reguli cu privire la reprezentarea grafică a structurii fonetice a cuvintelor – se raportează la nivelul fonetic și morfologic. La nivel gramatical sunt norme morfologice, care se referă la modificarea formală a cuvintelor (flexiune), și norme sintactice, care se referă la omogenizarea enunțurilor. Tot de acest nivel țin și regulile de punctuație. La nivel lexico-sintactic se precizează mai ales în dicționarele explicative (DLRM, DEX) caracterul literar sau neliterar (popular, regional, familiar, argotic) al cuvintelor. De caracterul normat al limbii literare se leagă și noțiunile de corectitudine și puritate, două din calitățile generale ale vorbirii cultivate.
2. Caracterul unitar și stabil. Existența sistemului de norme acceptat de toți vorbitorii constituie premisa unității și stabilității relative a limbii literare. Cu alte cuvinte, în manifestările ei concrete (pe teritoriu) și în timp (in limitele unei epoci), limba literara se prezintă mai mult sau mai puțin uniform. Aceasta trăsătura se evidențiază și mai net prin comparare cu variantele teritoriale și sociale care suferă variații destul de mari in timp și în spațiu. Unitatea și stabilitatea se datorează faptului că, deși limba literară este utilizata oral și scris, totuși aspectul scris are rol precumpănitor, iar acest aspect este mai conservator, mai refractar schimbărilor. Celelalte variante ale limbii nu cunosc decât aspectul oral, iar daca, incidental, folosesc aspectul scris, atunci se produce „o alunecare” către normele literare.
3. Existența întregului registru funcțional. Limba literară include toate stilurile funcționale – oficial, științific, publicistic, colocvial, stilul artistic și rudimente ale stilului tehnico-științific.
4. Rolul director al variantei literare. Limba literară este în interacțiune cu celelalte variante ale limbii întregului popor, ea se îmbogățește preluând elemente lexicale și gramaticale din celelalte variante, dar în același timp le influențează. Aceste influențe se exercită la toate nivelurile, producând schimbări care duc treptat la modificarea configurației acelei variante.
În opoziție cu limba literară se află registrul popular, care este caracteristic prin utilizarea largă în limbajul oral, utilizat în sfera relațiilor personale, sau pe care îl regăsim în mediul rural. Aspectul popular are caracteristici aparte precum spontaneitate și naturalețe, nerespectarea normelor limbii literare și caracter predominant oral. Prin urmare principala sa caracteristică este oralitatea completată de mijloace nonverbale și paraverbale de cele mai multe ori. Atunci când elementele acestuia apar în opere literare, ele primesc o nouă valoare expresivă, contribuind la pictarea culorii locale, la crearea impresiei de autenticitate, la configurarea unui anumit mediu rural și la individualizarea personajelor prin limbaj. Limbajul popular poate exista și la nivel citadin. Elemente ale limbajului popular au migrat în limbajul familiar (colocvial). Nu trebuie confundat limbajul popular cu cel regional.
Cele mai importante caracteristici ale limbajului popular in opoziție cu cel cultivat sunt descrise pe larg în Stilistica funcționala a limbii române a profesorului Ion Coteanu. Acestea sunt:
1. Sinonimia bogată în ansamblu, dar redusă la nivelul mesajului. Limbajul popular nu este sinonimic la nivelul vocabularului; aparența bogatei sinonimice vine din perspectiva globală în care apare de pildă, un lanț ca zăpada – nea – omăt. In particular însă, la nivelul mesajului concret, intervine și determinarea dialectală, care face ca acolo unde apare unul din termeni, ceilalți sa fie excluși.
2. Brevilocventa, trăsătura semnalata încă de Sextil Pușcariu, și care înseamnă scurtimea relativa a mesajului limbajului popular. Vorbitorul popular, obligat și de caracterul oral, direct al comunicării nu divaghează, nu utilizează, mai multe elemente decât sunt necesare într-o narațiune, descriere sau într-un dialog. Astfel se explica formulele și structurile fixe, frecventa expresiilor frazeologice, organizarea dialogului in raport de situația concretă.
3. Simplitatea și uniformitatea sintactica a mesajului este proprie limbajului popular.
4. Concretețea mesajului popular înseamnă nu numai o proprietate semantica, ci mai ales legătura strânsă cu o anumita situație, ca și precizările circumstanțiale (locale sau temporale) foarte frecvente în narațiuni.
Limba evoluează după două legi: norma lingvistică (cum se spune) şi norma literară (cum ar trebui să se spună). Limbajul pe care îl vorbesc şi în care se înţeleg majoritatea românilor, supusă normei lingvistice, se numeşte limbă populară. Acesta include numeroase limbaje individuale (colocviale) sau regionale.
Limba în care comunică oral românii din toate regiunile, adică aspectul cel mai răspândit al limbii vorbite, se numeşte limbă populară; dincolo de diferenţele regionale există cuvinte şi un cod lingvistic comun, care fac posibilă înţelegerea între românii care vorbesc diferite graiuri. Limba vie (vorbită) şi populară (răspândită) se află în permanentă metamorfoză; ea funcţionează conform normei lingvistice, adică acelei legi care impune o formă a vorbirii, un cuvânt sau o anume îmbinare de cuvinte doar pentru că cei mai mulţi oameni se exprimă astfel.
Limba populară constituie baza limbii scrise; aceasta se supune normei literare, adică unor reguli instituite convenţional de către cărturari. Literatura foloseşte şi limba literară şi limba populară, dar fiecare scriitor creează formule şi îmbinări de cuvinte prin care contribuie la înnoirea limbii literare. În funcţie de modificările care au loc în limba populară şi în cea a literaturii se hotărăsc legile după care funcţionează limba literară – aspectul cel mai îngrijit al limbii.
Limba literară se deosebeşte de limba sau vorbirea populară prin aceea că nu îngăduie folosirea unor rostiri sau forme locale ca pă, în loc de pe, dă, în locul lui de, ghine sau bini, în loc de bine, o spus sau a zisără, în loc de a spus şi de au zis etc. Ea nu îngăduie nici întrebuinţarea unor cuvinte cu răspândire regională, ca oghial „plapumă”, prostire „cearşaf”, batăr „măcar” şi altele ca acestea, nici a unor expresii familiare sau de mahala, ca a feştelit iacaua, gagiu, mişto etc.Vorbirea sau limba populară este mai întotdeauna plină de rostiri, de forme şi de cuvinte cu aspect regional de grai oltenesc, muntenesc, bănăţenesc, maramureşenesc, moldovenesc. În unele părţi din ţară auzim chept, chiatră ori chişior, în loc de piept, piatră, picior, iar în altele ghinte sau frunche, în loc de dinte şi de frunte. Acolo unde se zice chiatră, se zice şi chiper „piper”, şi chersică „piersică”, şi orice cuvânt care începe cu pi sau are în el un pi (câteodată şi pe) se pronunţă cu chi. Prin urmare, citi din acele graiuri este pi în altele. Acelaşi lucru se poate spune şi despre celelalte pronunţări, după sunetele care sunt rostite altfel. Deosebirile sunt numai de pronunţare şi de vocabular. Gramatica este însă peste tot aceeaşi.
Pe lângă forma literară şi forma populară regională, limba română naţională mai este şi limbă a literaturii artistice. În literatura artistică, baza este limba literară ca limbă a culturii. Literatura artistică nu se scrie în graiurile locale. În graiurile locale există literatură populară sau folclorică, dar aceasta se ţine minte. Numai când o culeg cercetătorii de la oameni ea se scrie, dar atunci este scrisă chiar aşa cum a fost auzită. Spre deosebire de limba literară, limba literaturii artistice poate să întrebuinţeze orice forme, orice cuvinte şi orice expresii, atât din limba populară, cât şi din graiuri. Singura condiţie este ca aceste forme, cuvinte sau expresii să se încadreze cum se cuvine în operă şi să fie folosite cu măsură, numai atât cât trebuie ca să se vadă, de exemplu, că un personaj vorbeşte de obicei în graiul său, că altul vorbeşte ca la mahala etc. Introducerea acestor particularităţi depinde de arta scriitorului.
Discuţia despre limba orală şi despre cea scrisă ilustrează o serie de particularităţi şi diferenţe care ţin de compoziţie şi de rolul actanţilor la procesul comunicării. Discursul oral accentuează fenomenul vorbirii, este o acţiune dinamică ce susţine actualizarea experienţei personale sau a celei colective povestite cu activarea tuturor elementelor oralităţii. În cazul discursului oral, Subiectul destinatar îşi pierde subiectivitatea globală, fiind considerat ca o instanţă repetitivă, înregistrând şi juxtapunând semnificaţiile textului, ale indicilor vizuali şi sonori (Caune, 2000, 81). Există scrieri care au caracter oral, oralitatea fiind acea calitate a stilului unei scrieri beletristice de a părea vorbit, prin faptul că autorul dă expunerii un caracter spontan, viu, în primul rând în dialogurile care notează particularităţile vorbirii personajelor, dar şi în naraţiunea propriu-zisă, care poate lua şi ea forma unui dialog al autorului cu sine însuşi sau cu cititorul, folosind, în acest sens, în special exclamaţii şi aparente întrebări… (Dicţionar enciclopedic român, vol.III, 1965, 594).
Discursul scris este unul mult mai convenţional, insistă pe respectarea indicilor de expresie care îi asigură încadrarea într-un sistem specific unui curent literar, unui anumit stil, este un ansamblu ordonat şi riguros, iar dimensiunea oralităţii identificată în anumite scrieri, este şi ea prelucrată şi adaptată la convenţii particulare. Rolul creatorului diferă, de asemenea, în producţiile orale şi în cele scrise. În timp ce creatorul producţiilor orale este anonim, cel care semnează operele scrise are un statut recunoscut, joacă un rol social, intră în circuitul valorificării şi valorizării creaţiei sale în mod oficial. Puntea de legătură între cultura orală şi cea scrisă este participarea lor la desfăşurarea aceleiaşi structuri a limbii, cu efecte diferite asupra producţiei conţinuturilor, asupra relaţiilor interpersonale, asupra organizării gândirii şi a percepţei lumii.(Caune, 2000, 82).
Transmiterea informaţiei orale în cadrul unei comunităţi implică solidaritatea participanţilor la comunicarea mesajului artistic şi apartenenţa lor la un grup tradiţional care asigură prezenţa continuă a materialului transferat. Literatura scrisă permite distanţarea destinatarului, respectiv receptorului, de autorul-expeditor, legătura simbolică dintre ei fiind mediată doar de prezenţa materială a cărţii, care concretizează creaţia. Discursul oral şi cel scris organizează diferit raportul dintre limbaj şi realitatea exprimată prin el şi ordonează, de asemenea, diferit relaţia limbajului cu utilizatorii lui. Specific pentru discursul oral este prezentul vorbirii, care plasează locutorii într-un timp strict, raportat la realitatea temporală a schimbului de mesaje. Literatura scrisă permite experimentarea tuturor dimensiunilor temporale, cu o mişcare mult mai largă şi liberă în spaţiu şi timp, datorită distanţării cititorului de autor şi mobilităţii oferite celui dintâi prin digresiuni, salturi temporale, cu care autorul jonglează şi cu care cititorul se poate juca, la rândul lui, fără să îi fie alterată percepţia asupra mesajului, tocmai pentru că î şi poate oferi deliciul unei lecturi proprii, organizată în timp după cum doreşte. Dimensiunea temporală şi existenţa locutorilor condiţionează şi relaţia cu destinatarul, care în discursul oral este o prezenţă directă, imediată, pe când textul scris este destinat unui cititor posibil, imaginar. Atitudinea faţă de realitatea prezentată diferă în cele două tipuri de comunicare şi este surprinsă astfel: În vorbire, discursul trimite către o lume şi ⁄ sau o situaţie comună interlocutorilor. Textul scris se eliberează astfel de limitele referinţei ostentative care este prezentarea directă, iar referinţele sale se deschid către o lume mai vastă.(Caune, 2000, 102). Discursul oral se axează pe relatarea faptelor cunoscute participanţilor la actul comunicării, fapte săvârşite de persoane din anturajul comun; textul scris pune în pagină acţiuni povestite şi înfăptuite de personaje care nu ţin obligatoriu de un cadru familiar cititorului şi care fac referire, uneori, la realităţi dintr-un mediu imaginar, dar verosimil.
Atât literatura scrisă cât şi cea orală beneficiază de canale şi mijloace specifice destinate propagării şi mediatizării conţinuturilor lor. Mesajele literare orale sunt transmise graţie mobilităţii teritoriale şi tranzitării de zone din care sunt preluate sau către care se transferă împrumuturi de variante discursive. În acest fel, pornind de la expeditor, mesajul poate să sufere modificări şi adaptări pe traseul comunicării sale, fapt care poate contribui la îmbunătăţirea aspectului formal, variabil de la o regiune la alta. Mesagerul este cel care transferă informaţia şi poate influenţa conţinutul şi forma discursului.
Literatura scrisă beneficiază de suportul tiparului, de canale de mediatizare publicitară (televiziune, radio, internet), precum şi de mijloacele materiale ale difuzării informaţiei grafice(cărţi, reviste, ziare, buletine, broşuri, dicţionare, cataloage etc). Publicitatea intensă este cel mai bun purtător de cuvânt în campaniile de difuzare şi de achiziţionare a literaturii de consum, reprezentantă exemplară a adaptării la condiţiile economiei de piaţă. Scrisul pentru mase promovează cu succes principiile kitsch-ului, vinde rapid iluzia artei şi facilitează accesul comod la mesaje consumate cu efort intelectual minim, în virtutea legilor efemere ale modei. Literatura de consum pune în mişcare mecanismul unei adevărate industrii, care monitorizează succesul şi atrage profitul financiar. Este adevărat, însă, că literatura, ca orice alt sistem cultural de comunicare, nu se poate sustrage legilor de condiţionare financiară şi celor material-tehnologice, informatice, publicitare, care guvernează mediul existenţei contemporane.
Literatura orală şi literatura scrisă se diferenţiază în privinţa mentalităţilor construite şi alimentate de existenţa în mediul rural sau în cel urban, comportamentelor manifestate de personaje care populează aceste medii(crescători de animale, agricultori, pescari; negustori, muncitori, intelectuali etc), tipurilor de acţiuni realizate de astfel de caractere umane diverse. Deşi, în prezent, autoritatea literaturii scrise asupra literaturii orale este de necontestat, avantajele anterioare ale literaturii orale au distanţat-o net de cea scrisă. Cuvântul rostit a fost cel învestit cu credibilitate, din Antichitate şi până în Evul Mediu târziu, iar literatura scrisă a câştigat teren abia către sfârşitul secolului al XIX-lea, o dată cu monopolul impus de cotidianele cu tiraj masiv, care grupau, în paginile lor, texte ce făceau, apoi, subiectul de comentariu în saloanele şi cafenelele timpului. Cu toate că literatura scrisă are, de la distanţă, autoritate asupra celei orale, sunt identificate câteva privilegii ale oralului, prin care ‹atentează› la autonomia limbajului scris şi modalităţi de ‹asediere› a scrisului de oralitate. Astfel, oralul este recunoscut ca vehicul al opiniei culturale şi cale de producţie culturală (Santerres Sarkany, 2000, 60). Se pot aduce drept exemplificări numele unor scriitori celebri, ca Borges, Artaud şi Stendhal, care au recurs la strategia dictării textelor; alte argumente sunt furnizate de pasajele incluse în texte, care reproduc discursuri orale, de genurile extrainstituţionale, precum graffitti, de performanţele retorice ale unor binecunoscuţi romancieri, ca Flaubert sau Marguerite Duras.
Gradul de emancipare culturală, politică, economică influenţează, de asemenea, preponderenţa unui tip de discurs: civilizaţiile occidentale promovează literatura scrisă, pe câtă vreme civilizaţiile tribale sau cele colonizate impun oralitatea, ca formă de tradiţie sau de rezistenţă la influenţele străine. Între caracteristicile funcţionale ale oralităţii se disting spontaneitatea şi profesionalismul. Spontaneitatea este un atribut al practicilor existenţiale cotidiene impregnate cu notă ritualică: Mamele care fredonează un cântec de leagăn, copiii care se joacă de-a ghicitorile sunt purtătorii exemplari ai câtorva practici elementare[…]. Literatura face parte integrantă din sărbători. Această literatură populară orală este pulsională, dorită, deci expresivă, comunitară şi, astfel, în acelaşi timp, comunicaţională (Santerres Sarkany, 2000, 63).
Profesionalismul este marca regizării şi specializării anumitor practici puse în scenă cu minuţiozitate şi precizie de către oficiali desemnaţi de comunitate pentru îndeplinirea misiunilor simbolice şi magice: Astfel, literatura orală permite exorcizarea forţelor răului şi invocarea forţelor binelui, dar ea poate avea, în alte circumstanţe, o intenţie practică civilizatorie: edificarea moralei şi a coeziunii grupurilor (Santerres Sarkany, 2000, 64). Teoreticienii R. Wellek şi A. Warren stabilesc o diferenţiere între limba vorbită şi limba literară. Limba vorbită este un concept mai larg, reprezentând un domeniu care captează variante ca: limbajul familiar, comercial, oficial, religios, jargonul diverselor medii de activitate profesională şi de existenţă cotidiană(Wellek, Warren, 1967, 47). Limba vorbită prezintă un coeficient expresiv care variază în funcţie de subiectul şi de contextul discursului. Expunerea vorbită are o finalitate practică şi vizează rezultate concrete în modificarea atitudinilor şi influenţarea acţiunilor. Ea serveşte, în primul rând, ca instrument de comunicare. Limba literară se deosebeşte, sub aspect cantitativ, de stilurile comune ale limbii. Pe de altă parte, exploatează resursele limbii mult mai deliberat şi mai sistematic […]. Limbajul poetic organizează, struneşte resursele limbii vorbite şi uneori chiar le siluieşte, în strădania lui de a ne face să înţelegem, de a ne cuceri atenţia(Wellek, Warren, 1967, 48). Din punct de vedere pragmatic, diferenţa dintre limba vorbită şi cea literară constă în funcţia îndeplinită de fiecare. Limba vorbită are o funcţie precisă de comunicare a unor conţinuturi în lumea reală, pe când limba literară are o funcţie estetică şi scoate conţinutul operei din lumea realităţii(Wellek, Warren, 1967, 49).
Interdependenţa dintre literatura orală şi literatura scrisă nu poate fi contestată. Studiul literaturii orale este o premisă importantă în cunoaşterea originii şi evoluţiei genurilor, multe genuri şi teme literare reclamându-şi originea populară. Lirica trubadurilor şi romanele cavalereşti oferă asemenea exemple. Produsul literar se prezintă ca un ‹artefact› înregistrat fie ca proiecţie materială, concretă, sub formă scrisă, fie înmagazinat în tradiţia orală. Exemplarele tipărite conţin o serie de elemente străine operei, care ţin de redactare, dar, în acelaşi timp, scrierile garantează conservarea corpusului artistic şi consemnează existenţa operelor. Procedee grafice, ca, de exemplu, semnele de punctuaţie, separarea strofelor într-un poem, alineatul etc, ajută la vizualizarea segmentelor unui text şi la compartimentarea acţiunilor, facilitând înţelegerea lui. Discursul oral înglobează, la rândul lui, o serie de elemente străine de producţia propriu-zisă, ca, de exemplu, indici de pronunţie, accent, ton, care dovedesc, împreună cu particularităţile grafice, că prezenţa scrisă sau orală a unui discurs este o relatare a acestuia, şi nu discursul în sine. Intonarea unei poezii, de exemplu, se poate modifica în funcţie de particularităţile de voce ale recitatorului, acesta conducând discursul mai lent sau mai rapid şi influenţând subiectiv publicul, prin prezenţa sa. Lectura unui text scris este impusă de ordonarea grafică a acestuia şi lasă loc imaginaţiei cititorului, regizor al dinamicii acţiunii şi proiector al desfăşurării personajelor pe retina sa, neinfluenţată de vreo prezenţă vizibilă, ca în cazul discursului oral, performat de un actant concret.
Prin raportare la literatura scrisă, literatura orală este caracterizată de cinci trăsături definitorii: caracterul oral, caracterul tradiţional, caracterul colectiv, caracterul anonim şi caracterul sincretic. În timp ce literatura cultă este creată, transmisă şi conservată prin scris, literatura orală este păstrată într-un repertoriu tradiţional şi comunicată din generaţie în generaţie, prin viu grai. În literatura cultă tiparele estetice se modifică permanent, pe câtă vreme, literatura orală păstrează tiparele tradiţionale, motivele, rima, ritmurile, măsura, reprezentările ancestrale şi arhitectura narativă. Observând această caracteristică a literaturii orale, G. Călinescu afirma că un moment original e de admis în folclor când un individ din colectivitate inventează un cântec. Însă concepţiile despre viaţă, registrul etic şi emotiv, formele artistice şi prozodice îi sunt strict impuse( Călinescu, 1968, 204). Caracterul colectiv este o altă trăsătură care defineşte literatura orală, prin apartenenţa creaţiei artistice la o întreagă comunitate culturală. Creatorul individual este exponentul conştiinţei colective, care îşi găseşte expresia în opera sa. Caracterul anonim este o extensie a caracterului colectiv. Creaţia nu este revendicată de un autor, întrucât ideile şi sentimentele identificate fac parte dintr-un inventar comun, tradiţional. Caracterul sincretic defineşte legătura organică dintre vers, melodie, dans, imagine etc., care permite creaţiei artistice să se manifeste ca un tot unitar.
Anterioară literaturii scrise, literatura orală conservă tiparele unei culturi străvechi: basmele şi legendele oferă o explicaţie mitologică a fenomenelor naturii; poezia datinilor şi a ritualurilor aminteşte, la rândul ei, de o cultură ancestrală. Filonul folcloric a fost propus ca sursă de inspiraţie, în literatura română, la începuturile ei moderne, graţie, în special, generaţiei de la 1848 (V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, I. H. Rădulescu, N. Bălcescu, D. Bolintineanu, G. Bariţiu etc.), care a îmbogăţit inventarul esteticii romantice din epocă cu teme şi motive preluate din folclor şi a conştientizat interdependenţa dintre literatura orală şi literatura scrisă.