Sistemul psihic uman, ca modalitate superioară a vieţii, funcționează cu toate componentele sale aflate într-o strânsă interdependență. Dintre aceste componente face parte şi limbajul. Limbajul reprezintă axul sistemului psihic uman, făcând posibil fenomenul de conștiință și este forma cea mai înaltă de exprimare și manifestare individuală a omului. Constituie unul dintre cele mai complexe fenomene psihosociale. El este procesul psihic de utilizare a limbii în vederea realizării funcției de comunicare, cunoaștere sau reglare. Limbajul mai poate fi definit ca un vehicul ce transportă intenții, atitudini, un mijloc de transmitere a informațiilor de la un sistem cognitiv la altul.
„Litere, litere, sunete, sunete,
Locuitori ai cuvantului.” – Nichita Stănescu
S.L. Rubinștein a formulat o definiție a limbajului foarte scurtă, dat foarte cuprinzătoare: „ Limbajul este limba în acțiune”. El realizează dobândirea semnificațiilor obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurătoare, făcând posibilă dezvoltarea gândirii pentru care limbajul joacă rolul unui instrument indispensabil.
Însusirea limbajului este o activitate care presupune efort îndelungat din partea individului. Aceasta se realizează în etape și faze dificile pe care copilul nu le resimte ca atare. B.E. Levina distinge cinci etape pe care le parcurge copilul în însușirea vorbirii:
- La prima etapa – prefonetică – copilul este lipsit nu numai de vorbirea activă, ci și de capacitatea de înțelegere a vorbirii, chiar de diferențierea a sunetelor.
- La a doua etapă, apare capacitatea de diferențiere a fonemelor celor mai depărtate și mai contrastante, în schimb lipsește capacitatea de diferențiere a sunetelor apropiate. Pronunția copilului este greșită, alterată. El nu este capabil nici să distingă pronunția corectă sau incorectă a persoanelor din jur, nici să observe particularitățile vorbirii proprii.
- În a treia etapă, copilul începe să audă sunetele vorbirii în conformitate cu trăsăturile lor fonematice. El recunoaște cuvintele pronunțate greșit și este capabil sa facă distincție între o pronunție corectă și una greșită. Vorbirea lui se menține încă incorectă, dar apar unele sunete intermediare între sunetele pronunțate de copil și cele pronunțate de adult.
- În etapa a patra, devin predominante noi imagini perceptive ale sunetelor. Totuși copilul nu a depășit complet forma anterioară și el continuă să perceapă greșit unele cuvinte pe care le aude. Vorbirea activă ajunge la un nivel de corectitudine aproape complet.
- În etapa a cincea, procesul dezvoltării fonematice se desăvârșește. Copilul aude și vorbește corect. El își formează imagini auditive fine și diferențiate atât ale cuvintelor cât și ale sunetelor distincte.
Referitor la articularea sunetelor până la emiterea unor structuri sonore se pot constata patru etape succesive. (Garcia – Sanchez I.N. 1995).
I- între 0 – 6 luni – etapa vocalizării primare, sunetele emise dobândind o ușoară valoare de semnalizare, la început întâmplătoare.
II- între 6- 10 luni – etapa ganguritului, când vocalizările se organizează parțial în seturi respective de sunete; ele au o funcție de antrenament, de fortificare pentru vorbirea ulterioară.
III -între 10 luni – 12,15 luni – etapa lalațiunii în care aceste seturi repetitive se organizează mai amplu, complex, apropiindu-se treptat de o pseudoconversatie prin care copilul tinde să imită ceea ce aude în jurul sau (fără semnificație pentru el).
IV- în jurul vârstei de 12-15 luni – debutează etapa primelor cuvinte. Inițial se produc vocalizări combinate cu lalațiuni sub formă similară a cuvintelor pentru ca mai apoi să apară un „sâmbure” de cuvânt propriu-zis. Aceasta este etapa crucială pentru progresul ulterior al copilului în asimilarea limbajului.
Nu avem de a face cu un cuvânt în sine, ci un element, căruia atribuindu-se o anumita semnificație, ajunge să îndeplinească o funcție ca atare.
M. Cohen distinge 4 etape în evoluția limbajului infantil:
I – între 8-10 luni – primele elemente de comunicare (pseudocuvinte izolate).
II – între 10-14 (18) luni – multiplicarea acestor elemente, utilizate repetat.
III – între 18-36 luni – prezența primelor sinteze, perfecționate treptat.
IV – după 36 luni – prezența formelor gramaticale specifice adultului.
Dezvoltarea pronunției sunetelor se bazează pe structura aparatului articulator. Primele 4-5 luni reprezintă perioada sunetelor pseudoverbale. Spre vârsta de 6 luni apar „pseudocuvintele” compuse din câteva silabe. De la 7-18 luni nu fonemele au semnificație, ci intonația, rit-mul, abia dupa aceasta – conturul general al cuvântului. La 1,5 ani limbajul copilului constă din cuvinte cu caracter instabil al conținutului sonor și uneori cu reducția cuvântului pâna la o silabă. Mai constante cuvintele devin spre vârsta de 2 ani. În această perioadă copilul trece de la cuvinte primitive și imitări de sunete la formarea stereotipurilor silabice concrete. Primele consoane pe care încep să le pronunțe corect sunt cele labio-labiale: p, b, m. La 2 ani ei pronunță liber sunetele palato-lingvale anterioare și posterioare: t, d, g, c. Mai greu copii pronunță sunetele z, s, j, h, l, r. Asimilarea sau dezvoltarea simțului sintactic: „a aptitudinilor gramaticale” reprezintă o direcție sincronă de dezvoltare esențială a limbajului copilului. Se poate sesiza o cronologie specifică a evolutiei sintactice a copilului în ale vorbirii. Mai întâi apar substantivele în vorbirea copilului apoi verbele și mai apoi adjectivele și adverbele (V. Stern).
M. Serra (1995) distinge o periodizare mai desfășurată:
I stadiu (9 – 18 luni) – structurarea unui element ce revine cu frecvență mare: interogare prin intonare și accent pe ultima silaba (ma-ma).
II stadiu (1,6 – 2 ani) – structuri din 2 elemente combinate: subst. + negație (exemplu: „tata, nu”); adj.+subst; subst+ verb (exemplu: „mama, unde”); interogație mai clară.
III stadiu (24-30 luni) – structuri din 3 elemente: negația + 2 subst.; 2 adj.+ un subst.; nume + 2 adj.; sintagme verbale (2 verbe + adverb). Apar propoziții și primele flexiuni: pluralul, femininul , trecutul verbelor, pronumele personal.
IV stadiu (2,6 – 3 ani) – structuri orale din 4 elemente, veritabile sintagme propoziționale, deși uneori eliptice și parțal în dezacord gramatical.
V stadiu (3 -3,2 ani) – structuri orale frazate la peste 4-5 cuvinte; tentative de a le modifica și lega între ele.
VI stadiu (3,2 – 4,6 ani) se trece la analiza structurilor, la conștientizarea erorilor și la auto-corectie, însușirea clișeelor verbale corecte.
VII stadiu (peste 4,6 ani) – structuri înlănțuite în discurs, deși acesta nu este lung și mai are greșeli de logică și succesiune, copilul este capabil de înserierea a 3-5 propoziții.
In ceea ce privește evoluția lexicului infantil, Emil Verza relevă următoarele performanțe ale copilului, care la aproximativ 1 an posedă 100 cuvinte, la circa 3 ani posedă 400-1000 cuvinte, la 6 – 7 ani viitorul elev va dispune de circa 2500 cuvinte dintre care 800 active, la 10 – 11 ani lexicul se ridică la 4000 – 4500 cuvinte din care 1500 – 1700 sunt active.
Periodizarea dezvoltării limbajului după Leontiev A.N. e constituită după tipul dominant de activitate care influențează în măsura cea mai mare dezvoltarea psihică la o vârstă anumită:
- etapa preverbală: gânguritul, lalația: 2,5 luni-11 luni;
- etapa pregramaticală: însușirea primară a limbajului: 11 luni-2 ani;
- etapa gramaticală: 3 ani.
Generalizând rezultatele evaluării limbajului de unii cercetători Kolițova L.M. prezintă următoarea schemă a dezvoltării limbajului:
Perioada | Manifestări
9,5 luni – 1 an 6 luni: Folosirea cuvintelor mama, tata, am-am, cuvinte onomatopee, substantive nominative la singular.
1 an 6 luni – 1 an 8 luni: Încercări de a uni cuvinte în propoziții, forma imperativă a verbului (du-te, dă!) ce exprimă manifestarea dorinței.
1 an 8 luni – 2 ani: Numărul plural, substantive-63%, verbe-23%, alte părți -14%; Vocabularul – 300 cuvinte; apar întrebările „ce este?”, cuvintele de orientare în spațiu și timp.
3 ani: Apar propoziții cu mai multe părți de vorbire, adaugă pronumele.
4-5 ani: Propoziții desfășurate, monologul, întrebarea „de ce?”
Așa dar, limbajul reprezintă funcția de exprimare și de comunicare a gândirii prin utilizarea de semne, care au o valoare identică pentru toti indivizii din aceeași specie, în limitele unei arii determinate. Iar vorbirea la rândul ei este utilizarea limbajului articulat în comunicare. Limbajul se realizează prin coordonarea unitară a unui complex de sisteme aferente și eferente, el este rezultatul activității organelor de coordonare, care recepționează din exteriorul organismului o serie de semnale linguale, le descifrează conținutul semantic și, pe baza acestora, elaborează semnale verbale inteligibile.
Bibliografie
Boșcaiu E. „Prevenirea și corectarea tulburărilor de vorbire în grădinițele de copii” E.D.P., București, 1973;
Ungureanu D. „Copii cu dificultăți de învățare” București ,Didactica,1998;.
Verza E. „Metodologii contemporane în domeniul defectologiei și logopediei” Tipografia Universității, București , 1987;
Verza E. .„Psihopedagogie specială”,București,1998;
Verza F.„Defectologie și logopedie”Credis,2007;
Волковa Л. С., „Логопедия” М.,1989.
* * *
Acest material continuă cu articolul
Gopleac, T. (2023). Limbajul și dezvoltarea lui în ontogeneză (II). În: EDICT- Revista educației, Nr. 11/ 2023. https://edict.ro/limbajul-si-dezvoltarea-lui-in-ontogeneza-ii/