Evoluţia acţiunii ludice este susţinută în teoria piagetiană conform căreia jocul se constituie ca un schimb simpatetic al copilului cu obiectul, persoane sau situaţii, pe parcursul dezvoltării mai ales în perioada preşcolară şi şcolară mică. Apariţia extrem de timpurie a activităţii ludice, în conexiune cu structura afectivă, face ca aceasta să contribuie fundamental la structurarea proceselor şi funcţiilor cognitive, afective, motivaţionale şi psiho-sociale. Funcţia esenţială a tuturor formelor de joc – în concepţia lui Jean Piaget – este aceea că transformă realul printr-o asimilare relaţionată cu trebuinţele copilului.
Cunoaşterea obiectelor lumii înconjurătoare, a caracteristicilor acestora sau a relaţiilor dintre obiecte, a raporturilor cantitative şi a transformărilor posibile constituie pentru copilul cu cerinţe educative speciale un proces deosebit de complex. Cunoaşterea respectivă este o rezultantă a multiplelor sale intervenţii de explorare şi a unui şir de comparaţii între obiecte şi reprezentările legate de acestea. Reprezentările sunt rezultatul unor construcţii succesive, restructurate pe măsură ce copilul, care este subiect activ, are posibilitatea de a manevra obiecte în situaţii cât mai variate, căutând soluţii pntru rezolvarea unor probleme.
Stadiul gândirii preoperatorii, la care se află preşcolarii, se caracterizează prin achiziţii psiho-comportamentale deosebit de importante pentru asimilarea cunoştinţelor matematice. Activităţile matematice urmăresc formarea prin acţiune a unor stucturi cognitive (reprezentări, noţiuni), care sunt puse în evidenţă prin intermediul unor structuri operatorii (seturi flexibile de deprinderi, priceperi şi abilităţi). Structura cognitivă influenţează semnificativ învăţarea şi reflectă conţinutul şi organizarea ansamblului de cunoştinţe relevante din domeniul matematic.
Dimensiunea dezvoltării cognitive în stadiul preoperaţional este determinată de capacitatea copilului de a dobândi şi utiliza abstracţii elementare (concepte), în cadrul experienţei sale concrete. Ca rezultat al acestei experienţe el este capabil să abstragă însuşirile esenţiale ce vor forma imaginea reprezentativă, semnificaţia conceptului (formă, culoare, dimensiune). În acest stadiu se constituie opreaţiile de seriere (ordonarea în şir crescător sau descrescător a elementelor unei mulţimi), precum şi cele de clasificare (gruparea elementelor dintr-o mulţime eterogenă după diverse criterii).
Condiţia esenţială a însuşirii conceptelor elementare o constituie organizarea unor experienţe de învăţare care să favorizeze accesul copiilor la exemple concrete, evidenţiind ansamblul de însuşiri esenţiale ale conceptului.
Structurile operatorii sunt produsul dezvoltării şi învăţării dirijate, având la bază acţiuni sistematice de exersare, aplicare şi de asimilare. Caracteristic structurilor operatorii este faptul că pot fi transferate şi exersate la o mare varietate de sarcini specifice, condiţionând semnificativ nivelul la care copilul rezolvă noile sarcini învăţare.
Teoria lui J. Piaget impune ca organizarea învăţării să se realizeze în funcţie de stadiul dezvoltării copilului, de succesiune a structurilor de cunoaştere şi a operaţiilor specifice. Organizarea învăţării matematicii trebuie să ia în considerare implicaţiile pe care psihologii aparţinând şcolii acţiunii (Piaget, Galperin, Dienes etc.) le atribuie dezvoltării stadiale:
Ordinea achiziţiilor matematice să fie constantă – achiziţia conceptului de număr este ulterioară achiziţiei mulţimii iar în succesiunea operaţiilor ce preced numărul există o ordine logică, de la prezenţa permanenţei perceptive, la grupare, clasificare, ordonare, seriere, conservare, număr.
Fiecare stadiu se caracterizează printr-o structură – cunoaşterea condiţiilor specifice fiecărui nivel intermediar ce articulează dezvoltarea joacă un rol important în metodologia obiectului.
Caracterul integrator al structurilor – achiziţiile matematice dintr-un anumit stadiu sunt preluate şi valorificate la nivelul următor.
Dienes (1973) identifică trei stadii în fomarea conceptelor matematice, la vârsta preşcolară, cărora le sunt specifice diferite tipuri de jocuri:
1) stadiul preliminar – în care copilul manipulează şi cunoaşte dimensiuni, culori, forme, în cadrul unor jocuri preliminarii fără un scop aparent.
2) stadiul jocului dirijat- în scopul evidenţierii constantelor şi variabilelor mulţimii prin jocuri structurate.
3) stadiul de fixare şi aplicare a conceptelor – ce asigură asimilarea şi explicitarea conceptelor matematice în aşa numitele jocuri ,,practice”şi ,,analitice”.
Pentru a-şi forma reprezentări conceptuale concrete, copilul trebuie să-şi însuşească procedee de activitate mintală cu ajutorul cărora se realizează sinteza caracteristicilor unei anumite clase de obiecte.
Conform studiilor referitoare la legităţile construcţiei psihogenetice, există o suită determinată de paşi, de la acţiunile concrete (obiectuale) la operaţiile mintale, iar în această suită rolul important îl deţine asocierea acţiunilor cu limbajul adecvat – grafic şi simbolic (Galperin,1970; Bruner,1970). Cuvintele îşi împrumută sensul de la acţiunile efective pe care le însoţesc, iar într-o etapă ulterioară le înlocuiesc, purtînd cu ele conţinutul obiectual fără de care ar rămîne simple ,,elemente fonice”. Mialaret (1974) subliniază importanţa demersului cu sens dublu şi propune o schemă în care este redată trecerea de la acţiunea reală la traducerea grafică/simbolică, nuanţând astfel transpunerea în structurile limbajului, care mediază interiorizarea propriu-zisă.
Rampa de lansare în formarea operaţiilor mintale la copil o constituie acţiunea externă cu obiectele concrete. Dacă la început planul acţiunii materiale se obiectivează în mişcări, operaţii şi acte externe, ulterior procesul se transferă din domeniul acţiunii externe pe planul limbajului extern, al gândirii cu voce tare. În final procesul acţional se transpune pe planul mintal, operaţiile realizându-se ca acte ale gândirii.