Lumea contemporană, nu numai prin ritmul rapid impus schimbării, ci şi prin complexitatea ei, prin noutăţile pe care le realizează şi le prognozează, pune în faţa oamenilor de toate vârstele noi şi noi probleme de ordin economic, cultural, ştiinţific etc. Acestei societăţi trebuie să-i facă faţă copilul de astăzi şi familia sa. Educaţia, sub toate formele ei, este chemată să găsească soluţii prin care omul să se adapteze rapid şi eficient la societatea viitorului. Cunoaşterea particularităților dezvoltării personalităţii, a factorilor care contribuie la desăvârşirea acesteia, a problemelor pe care le ridică ea, contribuie în mare măsură la găsirea unor soluţii adecvate.
Practica instructiv-educativă dovedeşte că potenţialul educativ al familiei poate întări acţiunile şcolii, sporindu-le eficienţa, că numai conjugate influenţele acestor doi factori duc la o deplină reuşită în educaţie. Cu toate acestea, pedagogia s-a ocupat prea puţin de factorul familie, atenţia ei concentrându-se îndeosebi asupra şcolii.
În activitatea lor educativă, şcoala şi familia formează copilul şi pe plan intelectual şi pe plan caracterial. De aceea colaborarea lor trebuie să fie perfectă. Faptul este imposibil atunci când părinţii văd în profesori nişte rivali pe planul dragostei şi autorităţii sau când profesorii văd în părinţi nişte inspectori atunci când aceştia se interesează de activitatea şcolară a copilului. Şcoala trebuie să fie deschisă familiei şi familia receptivă influenţelor şcolii, mai ales că aceasta este nevoită uneori să facă şi educaţia părinţilor.
Strădania profesorilor nu este eficientă decât atunci când cuvintele lor au ecou şi în inima părinţilor, şi când aceştia le întăresc prin atitudinea lor. Respectul copilului pentru profesor şi părinte se menţine numai dacă aceştia îşi respectă deciziile, respectându-se reciproc. Când părinţii discută în faţa şcolarilor calitatea temelor, corectitudinea notării, manifestând dispreţ faţă de munca profesorului, ei subminează nu numai autoritatea acestuia, ci şi propria lor autoritate. Dacă profesorul pedepseşte sau dă o notă proastă o face în interesul copilului; i-ar fi destul de uşor să nu procedeze astfel dacă nu l-ar interesa progresul şcolarului. Şcoala şi familia îţi datorează sprijin şi sunt obligate să prezinte copilului fermitate şi bunăvoinţă egale. Numai astfel copilul îşi va da seama de importanţa pe care familia o acordă activităţii sale şcolare.
Controlul activităţii şcolarului se face printr-o permanentă legătură a familiei cu şcoala. Aceste două instituţii sociale nu au voie să se ignore dacă doresc să obţină aceleaşi rezultate, nici să se încurce reciproc amestecându-se permanent una în atribuţiile celeilalte. Un lucru nu trebuie uitat: că în aceste două medii atât de diferite copilul rămâne unul şi acelaşi personaj; că dacă are probleme în familie le duce cu sine la şcoală şi, din această cauză, nu va mai putea să înveţe, şi invers: dacă va fi mereu certat în clasă va fi nervos şi preocupat şi acasă. Iată de ce părinţii nu-şi vor putea cunoaşte cu adevărat copilul dacă nu ştiu cum reacţionează la cerinţele şcolii, iar profesorii nu vor putea înţelege comportamentul copilului dacă nu vor cunoaşte, în linii mari, care este viaţa lui în familie, care este atmosfera afectivă şi intelectuală, care sunt exemplele ce i se oferă acolo. Din aceste cauze este absolut necesar ca părinţii şi profesorii să se cunoască.
Implicarea şcolii în educaţia părinţilor
Complexitatea vieţii moderne a făcut să crească din ce în ce mai mult exigenţele societăţii faţă de om. Creatorul şi consumatorul tuturor valorilor sociale este omul; de aceea de pregătirea lui depinde progresul societăţii. Dar şcoala, calea folosită până acum, a devenit insuficientă pentru formarea omului modern. Societatea noastră foloseşte un întreg sistem de influenţe în vederea aceluiaşi scop: formarea omului necesar timpului. Familia, şcoala, mass-media, diferitele instituţii cultural – educative, au acelaşi op: pregătirea omului pentru integrarea optimă în colectivitate, formarea lui cât mai adecvată necesităţilor actuale ale societăţii.
Eficienţa factorului familie depinde însă de cât de conştientă este aceasta că educaţia copilului nu sfârşeşte cu ea, că ceea ce face ea este numai o parte dintr-o operă ce o depăşeşte. Familia trebuie să-şi cunoască răspunderile, dar şi limitele şi, mai ales, să le accepte pe acestea din urmă, colaborând cu toţi ceilalţi factori educativi. Eficienţa factorului familie este condiţionată de nivelul de conştiinţă al membrilor ei, de interesul ei pentru problematica socială, de cunoştinţele pedagogice ale componenţilor ei. Pentru ca ea să-şi poată îndeplini eficient funcţia de mare răspundere socială, funcţia educativă, este necesară o susţinută muncă de îndrumare şi orientare pedagogică a membrilor săi. Metodele empirice bazate pe intuiţie şi bun simţ nu mai sunt suficiente. Familia trebuie să primească noţiuni ştiinţifice a problemelor pe care le ridică educaţia copiilor. De aceea se impune cu necesitate colaborarea strânsă a familiei cu şcoala, dar şi implicarea şcolii în „educaţia” părinţilor.
Necesitatea pregătirii familiei pentru funcţia educativă s-a impus atenţiei publice din întreaga lume în urma creşterii numărului copiilor inadaptaţi social şi a constatării că la originea acestei inadaptări stau carenţele educative ale familiei.
Psihologii şi pedagogii au ajuns la concluzia că majoritatea părinţilor ignoră etapele de dezvoltare fizică şi psihică a copilului şi căile educaţiei la nivelul familiei, că această ignoranţă este principala cauză a rebuturilor pe plan educativ. Trebuie, deci, să se asigure părinţilor minimum de cunoştinţe pedagogice şi psihologice care să-i împiedice să săvârşească greşeli ale căror victime sunt copiii.
Educaţia părinţilor este un fenomen social necesar. Adevărata pregătire pentru rolul de părinţi se obţine, ca şi cea profesional, treptat, pe măsură ce se exercită, pe măsură ce anumite aspecte ale vieţii sunt trăite direct.
De multă vreme familia solicită şi primeşte sprijinul şcolii îndeplinirea rolului său educativ. Toate contactele dintre şcoală şi familie trebuie să fie educative; dacă este sau nu aşa, aceasta depinde nu numai de şcoală, ci şi de familie. Familia trebuie să fie conştientă că acţiunile întreprinse de şcoală sunt în interesul său şi să nu le ocolească. Astfel şcoala poate organiza diferite acţiuni care să vizeze pregătirea pentru „profesia” de părinte: şedinţele cu părinţii, proiecte ce urmăresc implicarea părinţilor în activitatea şcolii (şcoala părinţilor), întâlniri periodice a părinţilor cu cadrele didactice în vederea dezbaterii unor probleme de educaţie (conferinţe). Tematica acestor întâlniri poate fi fixată în funcţie de cazurile concrete ce se ivesc în fiecare clasă, cazuri care au la bază carenţe grave ale educaţiei în familie. Tematica poate fi, de asemenea, fixată pe baza unor sondaje efectuate în rândul părinţilor. Acestea vor scoate la iveală ce probleme de educaţie sunt neclare părinţilor, în ce domenii întâmpină greutăţi şi au nevoie de îndrumări pedagogice.
În rândul cadrelor didactice este unanimă părerea că legătura şcolii cu familia este obligatorie pentru reuşita educaţiei. Este o sarcină a şcolii, a personalului didactic, să identifice situaţiile problematice din familiile copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative ale acestora în favoarea elevului şi mai ales să conştientizeze faptul că relaţia de colaborare şcoală-familie este determinantă în obţinerea performanţelor şcolare.
Bibliografie
M. Gilly, Elev bun-elev slab, E.D.P. , Bucureşti, 1973
M. Golu, Dinamica personalităţii, Ed. Geneza, Bucureşti, 1993
G. Berger, Omul modern şi educaţia sa, E.D.P., Bucureşti, 1973
R. Vincent, Cunoaşterea copilului, E.D.P., Bucureşti, 1972