Parteneriatul școală-familie, condiția reușitei școlare

Încep această lucrare cu interesantul citat despre educaţie a sociologului şi filozofului de origine canadiană William Allin: „Educaţia nu este răspunsul la întrebare. Educaţia este calea spre răspunsul la toate întrebările”. Obiceiurile pe care copilul le deprinde de mic, de acasă, de la mama şi de la tata, le va păstra toată viaţa, indiferent unde şi cum va trăi. A creşte un copil poate fi cea mai grea misiune pentru un om. În momentul în care copilul ajunge la adolescenţă, poţi spune dacă misiunea a fost îndeplinită sau nu. Familia, mediul de viaţă şi şcoala sunt factori determinanţi ai dezvoltării complete şi complexe a copiilor. Împreună trebuie să colaboreze pentru ca fiecare copil, indiferent de particularităţile sale, să poată deveni un membru independent al comunităţii în care doreşte să se integreze.
Există cazuri în care simpla comunicare dintre familie şi şcoală nu sunt suficiente şi nu asigură premisele unei colaborări încununate cu succes.

De multe ori, cadrul didactic se găseşte în situaţia de a “consilia” unul sau ambii părinţi ai copilului, care-şi manifestă disponibilitatea spre o discuţie liberă, constructivă asupra situaţiei sale la învăţătură sau asupra comportamentului său nefiresc.

„Consilierea” de către învăţător sau profesorul diriginte este primul pas în stabilirea şi corectarea disfuncţionalităţilor ce acţionează asupra elevului.Aceasta însă nu trebuie confundată cu discuţia din timpul şedinţei cu părinţii. Ea este un act voluntar manifestat de ambii parteneri: dascăl-elev sau dascăl- părinte, un act care necesită o bună documentare şi pregătire a celui care consiliază. Aş vrea să spun, că cei mici, copiii noştri nu fac ceea ce le spunem noi, ci ceea ce văd la noi. Ei se inspiră din energia noastră, din acţiunile noastre, din ceea ce ei simt că noi simţim. Astfel, ar trebui să ne dăm seama că atunci când ne trimitem copilul la şcoală, el va avea pentru “serviciul” lui aceeaşi emoţie – pozitivă sau negativă – pe care a învăţat-o de la noi. Totuşi, deşi sunt principalii educatori ai copiilor, părinţii nu sunt singurii. Copiii întâlnesc la şcoală alţi părinţi – spirituali, care se ocupă de educarea lor, iar aceştia sunt profesorii. Bucuria pe care o manifestă dascălii legat de slujbă şi de datoria lor este şi bucuria pe care o vor avea elevii în legătură cu materia care li se predă. E de ajuns să ne amintim de vremurile când eram elevi şi ne vom da seama că direcţia pentru care am optat în viaţă a fost influenţată de omul de la catedră. Astăzi, părinţii aşteaptă prea mult de la şcoală şi nu fac totul pentru dezvoltarea unei relaţii mai strânse. Pentru ei şcoala este singura responsabilă de educaţia copiilor.

De multe ori, cu greu se înţelege că procesul educativ şi adevărata performanţă se obţine şi prin implicarea activă a părinţilor. Dacă evoluţia copilului nu este urmărită constant, atât la şcoală cât şi în mediul extraşcolar, nu se pot controla eventualele carenţe şi dereglări în procesul de formare şi integrare socială.

Simpla motivare a lipsei timpului, a oboselii din cauza programului încărcat nu este o scuză valabilă care să justifice nepăsarea şi neimplicarea părinţilor.

Astfel, dezinteresul părinţilor poate nărui tot efortul pe care profesorii îl depun în procesul instructiv-educativ. În concluzie, fără o implicare totală a părinţilor, sistemul educativ nu îşi găseşte singur căile prin care îşi poate îmbunătăţi performanţa şi modul de lucru.

Cercetări mai vechi, dar şi mai recente indică faptul că părinţii, familia pot influenţa dezvoltarea copilului nu numai sub aspectul creşterii sale ci şi sub aspectul formării intelectuale şi a coordonatelor personalităţii-aptitudini, caracter, motivaţie, afectivitate, voinţă.

Părinţii şi educatorii contribuie, în strânsă colaborare, la ridicarea nivelului educativ al elevului integrat în colectiv. Reuşita acestei acţiuni presupune însă o cunoaştere specială a fiecărui copil. El trebuie urmărit permanent şi profund, sub toate aspectele personalităţii lui. Numai o colaborare perfectă între cei doi factori este de natură să determine o eficienţă maximă a muncii colective. Desigur, în acest proces de colaborare, rolul conducător îl are şcoala. Ea poate să orienteze, să ajute familia în sarcinile ce-i revin, să asigure o unitate de vedere şi acţiune.

Factorul decisiv în succesul şcolar îl reprezintă raportarea corectă a realităţii în existenţa activităţii comune familie-şcoală. Familia normală cultivă un stil optim de relaţionare cu copilul, combinând autoritatea, fermitatea cu dragostea şi respectul. O atmosferă familială relaxată, asumarea unor responsabilităţi educative de către ambii părinţi, cultivarea iniţiativei şi independenţei în acţiune sunt factori ce vor contribui la obţinerea unor rezultate şcolare foarte bune.  Şcoala alături de familie are rolul de a educa şi forma tinerii astfel încât aceştia să poată să se integreze în comunitate, să se adapteze cerinţelor societăţii care cresc în complexitate şi volum pe măsură ce înaintează în vârstă şi experienţă.

 

prof. Melania Joldea

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/melania.joldea

Articole asemănătoare