Limbajul joacă un rol esențial în viața socială, fiind principalul mijloc prin care oamenii comunică, transmit idei, experiențe și își dezvoltă relațiile afective. O comunicare eficientă depinde de claritatea și corectitudinea exprimării; formulările defectuoase pot duce la neînțelegeri, lipsă de interes și dificultăți în procesul de comunicare.
La vârsta preșcolară, tulburările de vorbire sunt extrem de frecvente, influențate atât de nivelul evoluției normale a copilului, cât și de condițiile anormale de dezvoltare. Cele mai comune dintre aceste tulburări sunt dislaliile, care includ probleme precum sigmatismul (dificultate în pronunțarea sunetului „s”), rotacismul (dificultate în pronunțarea sunetului „r”) și lambdacismul (dificultate în pronunțarea sunetului „l”).
Pe lângă acestea, există tulburări mai grave care pot afecta vorbirea, cum ar fi malformațiile anatomo-fiziologice ale aparatului fonoarticulator, hipoacuzia (scăderea auzului), oligofrenia (întârziere mintală) și influența unui mediu de vorbire insuficient dezvoltat. Aceste condiții pot avea cauze variate și un impact diferit asupra capacității de comunicare a copilului, necesitând intervenții specifice pentru a ameliora sau corecta dificultățile de vorbire.
Dislalia este o tulburare fonetică a vorbirii care afectează pronunția corectă a consoanelor sau a grupurilor consonantice. Una dintre cele mai comune forme de dislalie este sigmatismul, care ocupă primul loc în frecvența tulburărilor de acest tip. Frecvența ridicată a sigmatismului este explicată prin complexitatea structurii acustice și articulatorii a sunetelor din grupa SIGMA (cum ar fi „s”, „ș”, „z”). Aceste sunete încep să apară în vorbirea copiilor în jurul vârstei de 2-3 ani, iar dezvoltarea și perfecționarea lor se întâmplă între 3 și 6 ani. După vârsta de 6 ani, orice pronunție defectuoasă a acestor sunete devine o preocupare logopedică, necesitând intervenții specifice pentru corectare.
Pe de altă parte, rotacismul, care se referă la dificultatea de a pronunța sunetul „r”, ocupă locul al patrulea în frecvența tulburărilor de vorbire din limba română. Acesta este considerat unul dintre cele mai dificile sunete de articulat. Pronunția defectuoasă sau înlocuirea sunetului „r” până la vârsta de 4-5 ani nu este considerată o problemă logopedică și nu necesită exerciții speciale. Totuși, o exersare prematură a sunetului „r” poate duce la formarea unei pronunții palatale incorecte, care poate deveni un defect de vorbire stabil.
Tratamentul logopedic pentru rotacism este, în general, mai dificil și mai de durată decât pentru sigmatism, iar rezultatele sunt mai puțin rapide, ceea ce face ca rotacismul să fie o tulburare mai rezistentă la corectare.
În cazul malformațiilor care afectează vorbirea, majoritatea pot fi corectate prin intervenții chirurgicale, care sunt de preferat să fie realizate în primul an de viață al copilului. După intervenția chirurgicală, este recomandat să se înceapă exerciții logopedice pentru a ajuta la corectarea vorbirii și la dezvoltarea abilităților de comunicare.
Pentru persoanele cu hipoacuzie, utilizarea aparatelor auditive amplificatoare este esențială pentru îmbunătățirea audibilității și, implicit, pentru corectarea vorbirii.
În ceea ce privește alalia, o tulburare caracterizată prin absența sau dezvoltarea întârziată a limbajului verbal, intervenția logopedică joacă un rol crucial. Aceasta trebuie să fie perseverentă, consistentă și sistematică, concentrându-se pe formarea și dezvoltarea comunicării verbale. În paralel cu îmbunătățirea vorbirii, este importantă și stimularea dezvoltării psihice a copilului pentru a asigura o evoluție armonioasă și completă a acestuia.
În contextul oligofreniei, tulburările de vorbire pot varia de la forme ușoare, cum ar fi dislalia, până la forme severe, precum dizartria și anatria. În cazurile grave de oligofrenie, capacitatea de recuperare psihică și socială este considerabil limitată, inclusiv în ceea ce privește dezvoltarea vorbirii, care nu poate depăși anumite limite impuse de severitatea afecțiunii.
Educația copiilor cu tulburări de vorbire trebuie să fie orientată astfel încât să îi încurajeze să devină activi, sociabili, curajoși și chiar vorbăreți. Corectarea acestor tulburări, în special cele cauzate de dezvoltarea normală a preșcolarului, se realizează prin intervenția logopedului. Cu toate acestea, și educatoarele pot juca un rol important în acest proces, cu condiția să aibă o pregătire adecvată.
Munca de corectare a vorbirii trebuie să fie individualizată, implicând cooperarea strânsă cu familia și utilizarea stimulării verbale prin intermediul jucăriilor, care pot juca un rol esențial în activarea și motivarea copilului. Scopul acestor activități depășește simpla corectare a limbajului, având ca obiectiv principal o mai bună adaptare și integrare socială a persoanelor cu tulburări de limbaj. Măsurile logopedice nu vizează doar îmbunătățirea vorbirii, ci și sprijinirea dezvoltării generale și a capacității de adaptare în societate.
Bibliografie
1. Chelaru, Mihaela. (2009). Tulburările de limbaj – diagnostic și intervenție. București: Editura Fundației „România de Mâine”.
2. Cucu-Ciuhan, Georgeta. (2012). Psihologia dezvoltării copilului și adolescentului. București: Editura Universitară.
3. Gherguț, Adina. (2007). Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale: Strategii diferențiate și incluzive în educație. Iași: Editura Polirom.
4. Stanciu, Mariana. (2004). Tulburările de limbaj la copii. București: Editura Fundației „România de Mâine”.
5. Verza, Emil. (2000). Logopedie: Metode și tehnici de intervenție. București: Editura Didactică și Pedagogică.