Traversăm o perioadă în care întâlnim tot mai des părinţi cu un stil de viaţă stresant, care fac eforturi considerabile pentru a-şi creşte şi îngriji copiii. Neuroştiinţa a stabilit că stările emoţionale ale părinţilor au un efect major asupra formării creierului copiilor chiar şi în timpul vieţii intrauterine. Conform ultimelor cercetări, apariţia tulburării de deficit de atenţie este consecinţa psihologică a vieţii într-un anumit mediu, în care nu sunt asigurate condiţiile necesare pentru dezvoltarea sănătoasă a cortexului prefrontal în perioada de creştere.
Tulburarea de deficit de atenţie se defineşte prin trei caracteristici: slabă capacitate de concentrare, un slab control al impulsurilor şi hiperactivitate. O persoană cu tulburare de deficit de atenţie se poate „deconecta” brusc, poate pierde informaţii, încurcă lucrurile şi întâmpină dificultăţi în a urmări firul unei conversaţii. Excepţie fac activităţile interesante şi motivante care facilitează apariţia atenţiei active în care mintea este provocată şi creierul lucrează.
Dr. Gabor Mate, autor recunoscut pentru lucrările sale în domenii privind dependenţa, stresul, trauma şi dezvoltarea umană, prezintă cinci principii care se recomandă a fi aplicate pentru dezvoltarea sănătoasă a unui copil cu tulburare de deficit de atenţie. Aceste principii ajută la restaurarea şi solidificarea ataşamentului părinte-copil.
1. Părintele îşi asumă o responsabilitate activă în relaţie
Scopul: Cultivarea acceptării de sine a copilului – Părinţii demostrează că doresc compania copilului, se gândesc la modalităţi de a-şi petrece timpul împreună, invită copilul să i se alăture în desfăşurarea activităţilor. Dacă sunt dispuşi să se autoexamineze, ei se vor menţine pe o traiectorie de învăţare, iar copilul va beneficia de siguranţa care îi asigură dezvoltarea. Copiii cu tulburare de deficit de atenţie au o nesiguranţă profundă în legătură cu ei înşişi. Este esenţial să i se demonstreze unui asemenea copil că însuşi existenţa sa este apreciată.
2. Părintele nu-l judecă pe copil
Scopul: Creşterea siguranţei, reducerea ruşinii – Critica este nepotrivită pentru un copil cu respect de sine scăzut, dacă părintele vrea să modifice o atitudine nepotrivită, indicat este să o facă cu multă afecţiune, respectând vulnerabilitatea copilului. Întotdeauna copilul trebuie să simtă că acceptarea lui de către părinte nu depinde de cât de bine face el ceva, că ea nu este ameninţată de o performanţă slabă, ci este necondiţionată. Satisfacţia contactului pozitiv cu un adult este un psihostimulent în aprovizionarea cu dopamină a cortexului prefrontal al copilului.
3. Părintele nu-l laudă exagerat pe copil
Sopul: Întărirea încrederii copilului că realizările nu sunt necesare pentru a câştiga aprobarea şi respectul părintelui – Mesajul ascuns transmis prin laudă este: părintele pune mare preţ nu pe cine este copilul, ci pe ce face el. Mulţi copii cu tulburarea de deficit de atenţie sunt stânjeniţi când sunt lăudaţi, chiar dacă încearcă să atragă atenţia asupra propriei persoane. Psihologul Gordon Neufeld susţine ca trebuie să încercăm să-i facem pe copii să înţeleagă, că sentimentele părinţilor nu sunt influenţate de rezultatele şcolare, performanţele sportive sau popularitate.
4. Supărarea nu duce la nimic
Scopul: Să se evite învinovăţirea copilului fie şi pentru o întrerupere momentană a relaţiei cu părintele – Când copilul simte supărarea, ruşinea este activată cu uşurinţă, el consideră că este răspunzător pentru retragerea emoţională a părintelui, pe care acesta a intenţionat-o sau nu. Simte, de asemenea, că nu merită afecţiunea nimănui. El se află sub presiunea de a-şi schimba imediat comportamentul pentru ca părintele să se simtă confortabil. Există un tip de supărare pe care am putea să o numim supărare afectuoasă, care nu este vătămătoare. Este o supărare ţinută sub control. Comentariile părintelui se referă la faptă, fără să-l atace pe copil, şi nu poartă ameninţarea retragerii părinteşti. Copiii pot să suporte tipul acestă de supărare şi să înveţe din ea, dacă se simt în siguranţă în relaţia cu părintele.
5. Părintele îşi asumă răspunderea pentru refacerea relaţiei
Scopul: A-i permite copilului să simtă că relaţia de ataşament este mai puternică decât orice dispută sau dezacord ar putea să intervină între ele şi părinte – Rupturile în relaţia cu copilul sunt inevitabile, însă ele nu trebuie să fie vătămătoare. Vătămarea se produce atunci când părintele îl pune pe copil să-şi ceară scuze înainte de a fi iertat. În astfel de situaţii, copilul este umilit. Dacă părintele şi-a pierdut cumpătul, lui îi revine sarcina să refacă puntea de comunicare, să înţeleagă ce simte copilul în această privinţă şi să asculte imparţial ce are de spus acesta. Când copilul îşi exprimă sentimentele în legătură cu interacţiunea negativă, părintele nu încearcă să se justifice, el doar ascultă cu empatie.
Dragostea părintească este o forţă puternică a naturii, daca părinţii depun efort să-şi înţeleagă copiii, cuvintele şi acţiunile potrivite vor veni aproape de la sine. Este importantă abordarea chestiunilor privind siguranţa psihologică, relaţiile de familie, stilul de viaţă si respectul de sine. Unicitatea copilului trebuie să fie binevenită în primul rând în inima părintelui. Părinţii îşi pot ajuta copiii să înveţe să tolereze un sentiment de pierdere şi dezamăgire, nu să se ascundă în spatele unor mecanisme de apărare, manifestări de furie şi comportamente impulsive ca să evite suferinţa emoţională. Este nevoie de iubire, de timp, de implicare ca să ajuţi un copil să accepte tristeţea, să ştie că e temporară, că poate fi suportată, la fel ca toate celelalte stări mentale.
Bibliografie
1.Gabor Mate (2022), Minţi împrăştiate, Originea şi vindecarea tulburării de deficit de atenţie, Editura Herald, Bucureşti
2. Haim Ginott (2018), Între părinte şi copil: Ghid de comunicare afectuoasă, Editura Humanitas, Bucureşti
3. Olimpia Meşe (2019), Cum învaţă oamenii, www.cuminvataoamenii.ro
4. https://psiholog-pentru-copii.ro/cum-invata-un-copil-cu-adhd-sfaturi-utile-pentru-parinti/