Ticurile sunt „mișcări sau vocalizări involuntare, bruște, rapide, nonritmice și stereotipe”. Ele apar fără un scop anume, sunt repetitive și pot fi controlate prin concentrarea atenției. Acestea pot să apară din diferite cauze: în urma unor trauma, prin imitație, ca simple mecanisme de apărare.
Ticurile pot fi atât motorii, cât și verbale. Un procent de 0,3 – 1% din populație este afectat de ticuri, cu predominanță la copii și adolescenți.
În continuare, prezentăm cazul unui băiat din clasa a II-a care a dezvoltat o serie de ticuri motorii.
1. Date despre elev
I.G. are 8 ani, este de gen masculin, este în clasa a II-a la o școală generală și este singur la părinți. Mama este casnică, iar tatăl lucrează în construcții.
2. Identificarea tulburării și manifestări comportamentale asociate
Mama lui I.G. declară : “I.G. nu este atent la ore, este neglijent, uită diferite lucruri pe la școală, are ticuri, înainte să adoarmă vrea să îl țin de mână până îl ia somnul”. De asemenea, are dificultăți de relaționare și cu colegii, în sensul că îi deranjează în timpul orelor de curs. De asemenea, în urma discuțiilor cu doamna învățătoare, mama relatează: “Când doamna învățătoare propune să facă o anumită activitate la clasă, dacă toți elevii sunt de acord, I.G. spune că lui nu-i place așa ceva, că el nu vrea să participe. De fiecare dată el trebuie să fie opusul a ceea ce colegii lui ar dori să facă. De multe ori e cu capul în nori, când la oră se citește o lecție, el niciodată nu știe care e fragmentul pe care îl citesc colegii lui sau la ce rând au ajuns cu cititul.”
Ticurile au început de la începutul semestrului al II-lea din clasa a II-a din momentul când s-a mutat de la o școală generală la alta. Părinții au considerat că la școala la care se află în prezent poate învăța mai multe lucruri, la școala anterioară condițiile fiind precare, mai ales că se învăța simultan clasele a II-a și a IV-a. Neatenția a început din aceeași perioadă.
3. Consecințe ale comportamentului
– rezultate scăzute la învățătură;
– lipsă de concentrare și atenție;
– dificultăți de relaționare cu ceilalți.
4. Modalități de intervenție specifice
Obiectiv: identificarea caracteristicilor proprii
Tehnici/metode folosite: artterapie (desenul)
Prin desenul “Cum sunt eu ?” va încerca să se deschidă, să se cunoască mai mult pe sine, să-și identifice caracteristici care l-ar putea ajuta în situații viitoare, în activități și sarcini de orice fel. Copilul se va exprima liber atât prin desen, dar și prin răspunsurile pe care le va oferi la întrebările adresate.
Obiectiv: identificarea punctelor tari ale propriei persoane
Tehnici/metode folosite: artterapie (desen)
În următoarea ședință, este necesar ca I.G. să se centreze pe punctele tari ale propriei persoane, pe activitățile realizate cu succes, pe ceea ce face el cel mai bine. Valorizarea lui este foarte importantă, de asemenea aprecierea lui continuă ajută la formarea unei stime de sine înalte. I.G. are nevoie de încurajări pe tot parcursul activităților.
Obiectiv: conștientizarea relației cu părinții
Tehnici/metode folosite: artterapia (modelare cu plastilină)
I.G. are de realizat familia lui din plastilină. Se analizează modul în care au fost așezați membrii familiei, poziția fiecărui membru față de ceilalți, timpul pe care îl acordă pentru fiecare membru în parte, primul membru modelat, dar și ceea ce spune despre fiecare demonstrează relatia lui cu persoanele respective.
Obiectiv: dezvoltarea capacității de comunicare
Tehnici/metode folosite: povestea terapeutică
Poveștile terapeutice îl pot ajuta pe I.G. să încerce empatizarea cu personajele, să se identifice cu acestea, să-și exprime punctul de vedere, cu ajutorul intrebărilor care i se adresează. Prin această metodă, copilul își dezvoltă capacitatea de comunicare, de exprimare a emoțiilor.
Concluzii
Din metodele utilizate, din ședințele de consiliere psihopedagogică a reieșit faptul că I.G. se simte singur: ”Nu am prieteni pentru că nu sunt copii de vârsta mea pe la mine prin sat. Mă mai jucam cu vărul meu, dar acesta minte mult în legătură cu mine.” Neatenția pe care o afișează la școală și în viata de zi cu zi: ”mai uit diferite lucruri prin diferite locuri. De exemplu, după ce am coborât din microbuzul școlar, am fost la un magazin și mi-am uitat acolo ghiozdanul” poate fi un răspuns la neatenția pe care o simte din partea mamei și a bunicilor săi.
Lipsa de atenție de acasă se manifestă la școală prin dorința de a ieși tot timpul în evidență, prin diverse replici pe care le oferă în timpul orei sau chiar prin comportamentul pe care îl afișează: când colegii doresc o activitate el nu este de acord, nu este atent la ore, atunci când doamna învățătoare îl numește să răspundă el nu știe care era întrebarea. I.G. declară: „Bunicul nu are timp de mine, mă zgornește din cameră când îl doare ceafa, duminica se duce la cârciumă, dar de mine nu își face timp să ne jucăm. Nici când eram mic nu se juca cu mine”.
Lipsa de atenție și de afecțiune a determinat totodată și apariția ticurilor care se declanșează atunci când este certat atât de mamă, cât și de doamna învățătoare. Dificultățile de adaptare din cauza faptului că a fost mutat de la o școală la alta pe fondul lipsei de atenție și a faptului că mama consideră că „s-a răcit puțin de el pentru a nu devenii prea mămos și dependent” de aceasta a contribuit din plin la comportamentul pe care I.G. îl afișează în prezent.
Bibliografie
1. Dobrescu Iuliana – Psihiatria copilului și adolescentului. Ghid practic, Editura Medicală, București, 2003
2. Mitrofan, I. (coord.) – Copii și adolescenți. Probleme, tulburări, evaluare și intervenție psihoterapeutică, Editura Sper, București, 2014