Managementul clasei de elevi se află în faţa unei noi provocări, pretenţiile pedagogice trebuie mărturisite realist, iar dezideratul integrării în ştiinţele generale ale educaţiei trebuie să fie redeschis. Astfel, pe bazele schimbate ale cadrului acţional de astăzi, nu vor mai fi posibile separaţiile între şcolile de masă şi şcolile speciale, între pedagogie şi pedagogie specială.
De obicei, sunt cunoscute conotaţiile negative ale conflictului, însă Jackson W. Philip (Live în classroom, Hoit, Rinehart & Winston, New York, 1988), arată că există şi o serie de aspecte pozitive ale conflictului:
- permite expunerea directă a problemelor şi face accesibilă discuţia;
- poate conduce la soluţii şi la rezultate mai bune pentru toţi;
- intensifică gradul de comunicare interpersonală şi stimulează o mai mare înţelegere reciprocă;
- oferă prilej de explorare a problemelor şi de găsire a soluţiilor creative;
- eliberează emoţii latente;
- poate fi sursă de distracţii.
Nu este însă recomandabil să fie asimilate conflictele numai aspectelor şi conotaţiilor lor pozitive, cum nu e bine să fie asimilate nici numai celor negative. Cum însă, de cele mai multe ori, conflictul este un factor destructurant şi perturbator al echilibrului colectivului, tehnicile şi strategiile de depăşire a acestuia pot fi considerate următoarele:
- audierea fără aport emoţional – necesitatea obiectivitătii faţă de tot ceea ce se prezintă (nonimplicarea);
- audierea conţinutului – concentratea pe ceea ce se spune, şi nu asupra modului în care se prezintă; trebuie să se pătrundă mai adânc în problema şcolară respectivă;
- concentrarea discuţiei pe conţinut – nu e bine să se abordeze comportamentul unui individ, ci mai ales procesul.
Totodată cadrul didactic ar trebui să-şi pună câteva întrebări interesante legate de problematica unui conflict. Aceste chestiuni ar fi bine să fie puse în limbaj interior:
• Ce câştig personal şi ce câştigă clasa evitând conflictul?
• Care sunt costurile personale şi cele de grup în cazul evitării conflictului?
• Ce urmări de durată ar avea una sau alta dintre cele două alternative?
• Cum ar arăta imaginea de durată a relaţiilor interpersonale la nivelul grupului-clasă?
Răspunsurile obţinute la toate aceste întrebări pot să contureze o eventuală strategie de intervenţie. Propunerea este mai ales de nivel preventiv, dar şi de nivel intervenţionist, sub formă de negociere.
Strategia este o construcţie pragmatică din care se poate constata că indiferent de aplicarea performantă a acesteia nu poate câştiga toată lumea în urma unei negocieri. Principalele strategii, pornind de la postulatul că cea mai eficientă strategie de negociere este aceea care se adecvează şi se pretează cel mai bine situaţiei, sunt:
Concurenţa – poate îmbrăca forme agresive în încercarea de atingere a intereselor personale fără a ţine cont de ale celorlalţi.
Compromisul este adecvat atunci când scopurile sunt importante; când forţa personală este identică cu cea a partenerului; pentru a câştiga timp în înţelegerile temporare (în cazul asigurării că sunt temporare); ajungerea la soluţii rapide sub presiune de timp; ca o acoperire, când nici concurenţa, nici cooperarea nu sunt de folos.
Colaborarea îmbină caracterul autoritar cu cel cooperant fiind potrivită atunci când e foarte greu de găsit o soluţie bună pentru ambii parteneri, pentru că interesele sunt prea importante spre a fi compromise; când o înţelegere va avea nevoie de implicarea tuturor elevilor, fiind necesară transformarea deciziei finale în „bun comun”; când situaţia este atât de complicată încât necesită atât transformarea relaţiilor, cât şi înţelegerea asupra subiectelor; când un acord bun necesită o muncă în echipă pe o perioadă de timp.
Acceptarea este opusul concurenţei: neglijarea propriilor interese în efortul satisfacerii altora. Este potrivită atunci când merită să faci concesii pentru a demonstra generozitatea; când interesul este mai mare pentru partener şi există şansa de a face un gest de generozitate pentru îmbunătăţirea relaţiilor; în situaţia în care oricum insuccesul e clar, iar concurenţa ar fi şi mai rea; când ne dăm seama că suntem lipsiţi de dreptate, iar avantajul de a ceda graţios ar face situaţia mai puţin jenantă.
Evitarea absentă a autorităţii şi a cooperării, neurmărind nici scopurile proprii şi nici pe cele ale partenerului. Este potrivită atunci când subiectul de negociere este lipsit de importanţă şi este doar o parte dintr-o problemă mai mare; când „costurile” negocierii sunt sub beneficiile acesteia.
Concluzia oricărei negocieri este înţelegerea, care este mult mai bună decât orice s-ar obţine fără negociere.
Pentru controlul și evitarea situațiilor conflictuale sunt demne de luat în considerare câteva principii:
- determinarea elevului să se apropie de noi – evităm apropierea repetată de un elev care are un comportament necorespunzător, rămânem unde suntem, la propriu și la figurat;
- păstrarea unei atitudini neutre, utilizând umorul și vorbind în mod neafectat;
- întreruperea lecției cât mai puțin, păstrând direcția în care merge lecția, crescând ritmul și stabilind obiective –la ora 12:00, cei care au terminat pot merge afară să se joace, ceilalți vor rămâne și vor termina; la fel de importantă este și respectarea cuvântului dat;
- rezistarea fermă în fața unui elev cu comportament scăpat de sub control, nimic nu ne mișcă din loc, nu arătăm o posibilă teamă – coborâm tonul, modulăm vocea, ne comportăm ca și când ne așteptăm ca elevul să își îndeplinească sarcinile date;
- preocuparea pentru binele grupului, pe termen lung, pentru a fi un model pentru elevi – elevului care deranjează lecția i se pot adresa cuvintele E important pentru noi să terminăm lecția. Te rog să fii atent ca să nu pierzi nimic!;
- acordarea elevului cu comportament perturbator a unei perioade de timp și a unei căi de ieșire din confruntare care să nu îl pună într-o poziție jenantă – Poți merge până afară și te poți întoarce când ești pregătit. Te voi întreba peste câteva minute ce ai hotărât;
- utilizarea unor strategii nonverbale – comportamentul neadecvat trebuie discutat moderat, niciodată excesiv sau îndelung – regulile clasei și ierarhia consecințelor vor acționa;
- schimbarea direcției comportamentul neadecvat folosind remarci reflexive – Cristi, pari obosit astăzi; Ana, ai putea să îmi aduci cubul din dulap? – fără a stărui prea mult asupra unui comportament;
- paradoxul, necontrazicerea remarcilor sfidătoare de tipul Nu-mi pasă dacă merg la domnul director! – posibil răspuns: Foarte bine, mă bucur că nu te superi. Trebuie să fac acest lucru pentru a fi corect față de colegii tăi;
- asigurarea unei ore plăcute – folosind distracția, implicarea, direcția, obiectivele și încurajările, activitățile din clasă pot fi atât de atractive și elevii atât de implicați, încât să uite de comportamentele perturbatoare.
Fiecare cadru didactic trebuie să își stabilească cu exactitate rolul în cadrul managementului comportamentului în școală.
Relația profesorului cu elevul
– Știm cum să negociem și să evităm relația de ,,noi contra lor’’?
– Folosim umorul?
– Avem standarde înalte?
– Acordăm laude în mod adecvat? (de evaluare vs. descriptive)?
– Știm să ne păstreze demnitatea?
– Aplicăm consecințele într-un mod calm și relaxat?
– Facem apel la sarcasm?
– Avem încredere în elevi?
– Acționăm consecvent?
– Oprim protestele verbale când elevii au un comportament inadecvat?
– Vorbim cu elevii așa cum ne-ar plăcea să ni se vorbească nouă înșine?
– Putem să fim neutri atunci când controlăm elevii care au un comportament inadecvat?
– Folosim remarcile pozitive?
– Arătăm o atitudine pozitivă față de elevi?
– Rezolvăm singuri problemele din clasă sau facem apel la alte cadre didactice numai pentru elevii foarte dificili?
Relațiile cu colegii
– Toți elevii au acces egal la educație? (Aici, prin acces egal se înțelege accesul la toate mijloacele de educație suplimentare.)
– Locul elevului în grup este recunoscut?
– Profesorii și elevii înțeleg efectele dăunătoare ale retrogradărilor, ale batjocurii și ale tachinării?
– Răspunsul tipic la tachinare este ,,Mergi mai departe și ignoră-i” (profesorii minimizează retrogradările)?
– Sunt încurajate jocurile și învățarea care stimulează cooperarea?
– Întâlnirile de analiză cu clasa se regăsesc în programa școlară?
Dezinteres versus interes excesiv
Determinându-l pe elev să facă treptat tot mai mult din temă singur și să-și asume treptat responsabilități mai mari pentru munca sa și pentru comportamentul său adecvat, adoptăm o atitudine pozitivă, și nu punitivă, față de munca sa și față de comportamentul său adecvat, astfel încât să poată face asociații pozitive între amândouă.
Măsuri preventive
Să ne folosim de îndemnuri, de remarci pentru reamintirea obiectivelor, a regulilor și a consecințelor.
– Îndrumarea: îndrumăm elevul, îi structurăm obiectivele și nu acceptăm niciun fel de scuze dacă nu-și termină sarcinile. Pentru a ajuta elevii care lucrează; ex.: nu poposim mai mult de 20 de secunde în dreptul pupitrului lor.
– Structurarea obiective vizuale, pentru a-l învăța pe elev să lucreze independent: notăm sarcinile zilnice pe un obiect care îi face plăcere. El va colora fiecare etapă, pe măsură ce o finalizează. Îl ajutăm la început, dar apoi îl lăsăm să-și monitorizeze singur atingerea obiectivelor.
– Insistarea: dacă elevul refuză să încerce, insistăm o dată sau de două ori, pentru a-l determina să-și facă tema, și îi sugerăm o idee despre reușită și succes.
Totuși, nu repetăm de prea multe ori această procedură, pentru că va continua ciclul „dezinteres-interes excesiv”.
– Modelarea: prindem și cel mai mic indiciu de asumare a responsabilității. Recompensăm elevul și îl modelăm.
– Laudele: mulțumim elevului pentru cel mai mic efort – Te-ai descurcat minunat. Mă bucur că ai terminat toate temele astăzi.
– „Regula bunicii”: „ Când ați terminat tema, puteți vorbi cu prietenii voștri”.
Măsuri obiective
O secventă de acțiuni posibile ar putea fi următoarea:
– Remarcă reflexivă: Mi se pare că, cu cât lucrez eu mai mult, cu atât lucrezi tu mai puțin. Ce am pute face în legătură cu asta?
– „Direcții și Limite” – Termină-ți sarcina până la ora 12:00 sau va trebui să rămâi după ore.
– Ținem legătura cu părinții.
Concluzii
Aceste strategii și microcomportamente fac parte dintr-un program mai amplu de management al comportamentului. Dacă exersăm, multe probleme mici pot fi controlate înainte să se transforme în probleme mari.
Soluția pentru a controla comportamentul elevului este să ghidăm mai întâi elevul către cunoaștere și competență, într-un grup care îl susține și care include adulții prezenți în viața lor.
Bibliografie:
Romiță B. Iucu, Managementul clasei de elevi, Editura Polirom, Iași, 2006;
Joiţa, Elena – Managementul educaţional, Editura Polirom, Iaşi, 2006;
Egan, K.- An imaginative approach to teaching, Jossey-Bass, San Francisco, 2005.