Înregistrând în ultimele decenii metamorfoze profunde la nivel politic, social-economic, dar și cultural – la nivelul mentalului colectiv, societatea românească se află în continuă prefacere, în căutarea unui sens și a precizării unei identități în cadrul noilor realități europene. Un rol important – chiar o misiune – în acest context complex îi revine educației, învățământului, care are menirea de a forma nu doar viitori buni profesioniști în toate domeniile ori buni cetățeni, ci și Oameni, ființe responsabile atât de trecutul, patrimoniul cultural și material moștenit, cât și de viitor, ființe care să-și asume și să-și decline atât propria identitate, cât și să respecte și să accepte alteritatea, ființe preocupate atât de propria realizare, cât și de evoluția grupului social și comunitar în care se integrează și care le definește, persoane preocupate chiar de parcursul ascendent al întregii țări.
„Şcoala trebuie să urmărească tot timpul ca tânărul să părăsească băncile ei nu ca specialist, ci ca o personalitate armonioasă” – Albert Einstein
De bună seamă, un învățământ calitativ și eficient, sau ceea ce se poate numi generic „școala ideală”, presupune existența mai multor factori, începând de la baza materială a școlii și sfârșind cu competențele profesionale și vocația pedagogică a dascălilor, însă corelarea absolută a acestor factori reprezintă un deziderat dificil de atins. Tocmai de aceea, mă voi centra pe aspectele pe care le consider necesare și actuale, conștientă fiind de faptul că însăși educația reprezintă un proces deschis, comportând îmbunătățiri continue.
Consider că o educație autentică este în primul rând centrată pe elev și pe nevoile sale specifice (inclusiv ritmurile sale de dezvoltare), pe evaluarea performanțelor acestuia, dincolo de cea punctuală și sincronică ea impunându-se a fi holistică, axată pe dezvoltarea globală a elevului.
Pe lângă centrarea educației pe elev, școala ideală trebuie să valorifice factorul familial, atât al familiei-nucleu (părinții), cât și al familiei extinse (mai ales bunicii, dar și alte rude apropiate), în vederea dezvoltării armonioase a personalității elevului și a valorizării șansei de a învăța/ deprinde în mediul intim familial cel mai important sentiment și vector al dezvoltării umane: dragostea. Aceasta, deoarece elevul – viitorul adult – are menirea de a deveni nu doar un bun cetățean și un profesionist într-un domeniu sau altul, ci și de a se împlini în viața personală și în cea de familie.
Tot în această direcție, consider că o educație integrală trebuie să ia în considerare și paradigma socio-culturală a spațiului respectiv, cutumele, mentalul colectiv specific toposului, pe care să le valorizeze, deschizându-le spre național și universal, dar și în vederea dezvoltării echilibrate a individului (elevului), care, psihologic, posedă nevoia fundamentală a apartenenței de grup, dar manifestă și nevoia depășirii limitelor provincialului și a deschiderii către noi orizonturi.
Nu doar în contextul actual european, care accentuează nondiscriminarea, ci dintotdeauna, școala ideală are menirea, în primul rând, de a forma oameni. De aceea, ea trebuie să fie deschisă tuturor, indiferent de gen, etnie, religie etc., valorizând, astfel, egalitatea de șansă și asigurând securitatea fizică și psihică a copiilor în arealul ei.
Un învățământ de calitate trebuie, apoi, să fie mereu deschis spre dialog cu societatea și spre interacțiune cu comunitatea, ceea ce garantează succesul unei educații multiculturale și democratice.
Pe lângă toate aceste aspecte, la care se adaugă resursele materiale și financiare ale școlii, totuși, cei care „fac” școala, cei care dau greutate unei instituții de învățământ, sunt profesorii. Prin calitatea lor umană și profesională, prin experiența lor didactică și viziunea pedagogică, prin entuziasmul și dorința lor de a transmite cunoaștere și cunoștințele acumulate, dar, mai ales, de a forma noi generații, profesorii sunt sculptori de caractere, sunt făuritori de oameni.
Școala ideală – chiar și într-o definire exclusiv teoretică – suntem conștienți că rămâne un deziderat, fiecare generație încercând să se apropie într-o măsură mai mare sau mai mică de acesta. Influențele de context istoric, precum și provocările de sistem, de „micro-context” (la nivel regional sau local, de grup social, de comunitate etc.) se constituie ca permanențe, indiferent de epocă. De exemplu, aportul mass-media la creşterea violenţei verbale și fizice în rândul elevilor; scăderea motivaţiei tinerilor pentru studiu, ca urmare a perturbărilor apărute în sistemul de valori al societăţii; fondurile materiale insuficiente pentru modernizare și dotare; ieșirea din sistem a cadrelor didactice capabile de performanţă, din cauza slabei motivaţii financiare, toate, la un loc, reprezintă realități pe care școala actuală nu le poate ignora sau neglija.
Se adaugă, apoi, provocări, tensiuni, contradicții chiar ale sistemului: programe şcolare prea încărcate la anumite discipline, care centrează actul educativ pe aspectul informativ, în detrimentul celui formativ; suprasolicitarea elevilor din cauza numărului crescut de ore; dese modificări ale strategiilor curriculare privind evoluţia învățământului pe termen mediu şi lung etc.
Doar dorința sinceră de a încerca – în ciuda inconveniențelor sau chiar a obstacolelor –, perseverența, efortul susținut sunt cele care au șanse de reușită în orice proiect, deci și în cel educațional.
Căci școala se face cu resurse materiale, logistice, financiare, dar, mai presus de toate, cu oameni de vocație. Cu dascăli!