Cartea a fost recunoscută ca o valoare spirituală de mare preţ încă din cele mai îndepărtate vremuri. Stau mărturie în acest sens, peste timp, cuvintele pline de înţelepciune ale bătrânului cronicar: „… că nu iaşte alta şi mai frumoasă şi mai de folos în viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor”. (Miron Costin).
„Cartea este un ospăţ al gândurilor la care oricine este poftit…; este o comoară fără de preţ în care unii îşi adună cele mai frumoase gânduri, ca alţii să le poată folosi în voie.” (Eugenia Şincan, 1993, pag. 9).
În termen de odă s-a adresat cărţii şi poetul Tudor Arghezi, creatorul unei adevărate revoluţii filologice, prin care, poetul – demiurg al cuvintelor – a scos un timbru liric inedit în contextul epocii:
„Carte frumoasă, cinste cui te-a scris
Încet gândită, gingaş cumpănită,
Eşti ca o floare, anume înflorită
Mâinilor mele, care te-au deschis”.
Nu există mânuitor al condeiului sau cugetător asupra sensurilor existenţei care să nu fi preţuit cuvântul scris, valoarea lui de document spiritual peste timp.
„Iubesc literatura şi o privesc ca o formă a fericirii” spunea Jorge Luis Borges (1988, pag. 33).
Axioma: „Ai carte, ai parte” duce la înţelegerea necesităţii practice, sociale a cărţii. Ea este o lume mirifică a celor cunoscute şi necunoscute, un tărâm în care imaginaţia este atotputernică. Mereu aproape când îi simţi lipsa, cartea te ajută să nu roşeşti de propria-ţi ignoranţă. Puterea cărţii creşte dacă îţi deschizi inima în faţa ei, o întrebi cum trebuie să trăieşti, care este rostul vieţii, cum picătura de minune numită om poate stăpâni o lume şi pe el însuşi.
Emil Cioran recomanda „muzica lui Mozart şi Bach ca remediu împotriva disperării…”. (Emil Cioran. Cartea amăgirilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991. pag. 40). Preluând sugestia, dascălul trebuie să prescrie elevilor săi cartea ca „leac” pentru singurătate. Depozit complet al inteligenţei omeneşti, înmagazinând în filele ei cunoştinţe, sensibilitate, fapte, cartea le păstrează intacte în timp devenind orizont de cultură şi civilizaţie.
Cu toată amploarea pe care au luat-o mijloacele audio-vizuale în difuzarea culturii, cartea a rămas şi va rămâne unul din cele mai importante mijloace de autoinstruire. Lectura cărţii oferă cititorului pe lângă satisfacţiile ce le aduce orice noutate, prilejuri unice de reflecţie, de meditaţie, ea angajează valori formativ – educative, care se răsfrâng în întregul comportament al cititorului.
„Pentru elev (…) opera artistică este obiect de studiu, întrucât, pe această bază, ea poate deveni un obiect al bucuriei estetice şi un prilej de amplificare a relaţiilor cu lumea.” (G. Văideanu, 1979, pag. 130).
În orele de literatură, învăţăm elevii să descopere opera de artă în valorile ei ascunse, educând permanent gustul estetic pentru o înţelegere mai nuanţată şi mai adecvată a acesteia. Prin actul creator se codifică un mesaj care, îndreptat spre receptor, se cere decodificat printr-un proces, esenţă a receptării artistice. Dacă scriitorul îşi topeşte personalitatea în operă, atunci lectorul o însufleţeşte cu propria-i personalitate, cu propriul său univers. Lectura devine astfel un act de creaţie, cititorul parcurgând alături de autor drumul de la realitatea naturală la cea artistică, neprevăzutul, absurdul, fantasticul devenind obstacole în faţa lui, întrucât se identifică cu personajul. După lectură urmează meditaţia asupra textului, astfel cartea stimulând visarea, gândirea, contribuind la formarea unor convingeri.
„Deschide cartea ca să înveţi ce au gândit alţii; închide cartea ca să gândeşti tu însuţi” spunea Heyde. (Th. Simenschi, 1979, pag. 130).
Citind literatură, copiii vor descoperi ce gen de creaţie literară îndrăgesc mai mult, îşi vor stabili un sistem propriu de apreciere a valorii ei artistice. Exersând în clasă în orele de citire şi lectură, vor putea descoperi sensuri figurate ale unor cuvinte şi expresii, sonorităţile muzicale, auditive ale acestora, imagini vizuale incluse în fragmentele studiate. Prin emoţii simple (bucurie, tristeţe, mânie, durere) sau complexe (regret, dor, milă, nostalgie) trăite cu intensitatea specifică vârstei atunci când recepţionează opera literară, îşi vor forma sentimente şi convingeri estetice ce îi vor conduce la aprecierea frumosului din natură, societate şi artă, iar, mai târziu, la dezvoltarea atitudinii creatoare în diferitele domenii ale artei.
Cartea este unul din principalele sisteme modelatoare de care dispune şcoala pentru formarea personalităţii elevilor prin modelele şi valorile umane pe care le oferă înţelegerii lor. Elevul întâlneşte tipuri profesionale care îi reţin atenţia (muncitor, ţăran, navigator, inginer, om de ştiinţă, dascăl etc.) dar şi caractere umane: curajosul, generosul, altruistul, mincinosul, laşul, lăudărosul. Acţiunea educativă este un ajutor raţional şi gradat, în raport cu vârsta copilului, dat pentru dezvoltarea personalităţii lui şi pentru a-l face capabil să se autoconducă pe baza normelor morale validate de societate.
Respectul şi grija faţă de viaţa omenească, înţelegerea, recunoaşterea valorii umane, a libertăţii de opinie, cooperarea, modestia, demnitatea constituie forţe stimulatoare ale faptelor şi conduitei pozitive (exemple: „Basme”, „Poveşti şi povestiri” de Ion Creangă, „Întâmplări din grădina mea” de Ana Blandiana, „Făt-Frumos când era mic” de Octav Pancu – Iaşi, „Din lumea celor care nu cuvântă” de Emil Gîrleanu etc.) Lecturile în care se prezintă scene din viaţa vieţuitoarelor trezesc în sufletele elevilor stări afective de înaltă trăire spirituală, iar sămânţa sădită cu atâta sensibilitate în copilărie va creşte, va conduce pe om pe căile ocrotirii mediului înconjurător, la respectarea unei ambianţe nepoluate, spre binele nostru, al tuturora: „Poezii” de Elena Farago, „Din lumea celor care nu cuvântă” de Emil Gîrleanu, „File din cartea naturii” de Ion Agârbiceanu, „Pasteluri” de Vasile Alecsandri etc.
În fabule, ca de altfel şi în alte lecturi, cititorii – elevi întâlnesc norme ce conduc la formarea atitudinilor pozitive faţă de sine, societate, muncă.
Personajele întâlnite pot deveni modele de comportament. Elevii îşi raportează şi ajustează dorinţele, conduita în funcţie de personajul îndrăgit, la vârsta inocenţei copilăriei se discerne uşor binele de rău, frumosul de urât, se pot modela caractere, se dezvoltă imaginaţia, gândirea, spiritul inventiv, se percepe sensibil lumea înconjurătoare, se pot crea puternice personalităţi umane.
Ne-am născut pe un pământ binecuvântat de creator, din două popoare care şi-au contopit cele mai alese însuşiri pentru a scoate la lumină o „floare” mult mai aleasă în spiritualitate. În „partea noastră de cer”, cum considera Constantin Noica limba română, „un cuvânt e un arbore”. Ivit din sufletul românului sau „dintr-o sămânţă din lumea altora”, un cuvânt „a prins rădăcini în huma ţării… s-a hrănit din ploile ei, a crescut şi s-a răsfirat sub un soare ce nu e nicăieri acelaşi” (Constantin Noica, Cuvânt înainte despre rostirea românească, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987, pag. 201).
Iubind limba română, ne iubim ţara, cu rădăcinile ei adânci în istoria neamului şi tezaurul neasemuit de datini şi obiceiuri. Iubind limba română îi căutăm sensurile bogate ale înţelepciunii populare transmisă urmaşilor prin proverbe, zicători, cântece, legende, balade. Legendele istorice, prin forţa lor evocatoare, slăvesc vitejia poporului român, rezistenţa lui în faţa tuturor vicisitudinilor. Eroii lor sunt modele de patrioţi înflăcăraţi, iubind mai presus de orice ţara, poporul, pământul românesc. Elevii mici citesc cu plăcere lecturi cu conţinut istoric, se identifică cu personajele, se joacă „de-a…”, asemenea lui Ştefăniţă cu băieţii de răzeşi pentru că şi ei doresc să fie curajoşi, să fie buni comandanţi, să spună adevărul, să lupte pentru o idee.
În cadrul procesului de învăţământ, în ciclul primar, cartea îndeplineşte pe lângă funcţiile informativă şi formativ – educativă şi pe cea instrumentală. După perioada de alfabetizare, elevul trece treptat şi cu răbdare la însuşirea tehnicilor muncii cu cartea, la dobândirea deprinderilor de muncă independentă, ca un bun personal, ce îi va asigura succesul la toate disciplinele de învăţământ, dar şi mai târziu în viaţă.
Şcoala trebuie să-l înarmeze pe elev cu metoda de a învăţa („a învăţa să înveţi, prevenind asimilarea pasivă a cunoştinţelor şi asigurând un învăţământ activ, care conduce la dezvoltarea proceselor psihice complexe.
„Nici un om nu se întăreşte citind un tratat de gimnastică, ci făcând exerciţii, nici un om nu se învaţă a judeca citind judecăţi scrise gata de alţii, ci judecând singur şi dându-şi singur seama de natura lucrurilor” (Mihai Eminescu, Scrieri pedagogice, Editura Junimea, Iaşi, 1977, pag. 79).
Viitorul adult va trebui să facă faţă permanent noilor informaţii, să selecteze esenţialul, să se perfecţioneze în munca sa, să nu renunţe la ambiţia progresului. Dacă va citi pentru a deveni un limitat în profesie ori îşi va dărui acea hrană necesară spiritului o va face numai dobândind de mic copil pasiunea pentru carte, „foamea” ce nu poate fi nicicând potolită.
Bibliografie
1. Borges, Jorge Luis, (1998) – Cărţile şi noaptea, Bucureşti, Editura Minerva;
2. Cioran, Emil, (1991) – Cartea amăgirilor, Bucureşti, Editura Humanitas;
3. Noica, Constantin, (1988) – Cuvânt înainte despre rostirea românească, Bucureşti, E.D.P.;
4. Simenski, Ioan, (1989) – Un dicţionar al înţelepciunii, Iaşi, Editura Junimea;
5. Şincan, Eugenia, (1996) – Lecturi literare pentru învăţământul primar, Bucureşti, Aramis;
6. Văideanu, George, (1998) – Educaţia la frontiera dintre milenii, Bucureşti, Editura Minerva.