Când vorbim despre comportamentul prosocial, regăsim o gamă largă de conduite, definite în cadrul interacțiunii dintre individ și societate, manifestate de oameni în activitatea lor socială, pe baza normelor și valorilor sociale. Comportamentele noastre au consecințe mai mult sau mai puțin directe asupra celorlalți, iar în funcție de aceste rezultate ele pot fi prosociale (în cazul unui rezultat pozitiv) sau antisociale (în cazul unui rezultat negativ). Cei care nu deranjează prin comportamentul lor, ci dimpotrivă, consolidează normele și valorile sociale, sunt definiți ca persoane cu comportament prosocial.
În sens larg, conduita prosocială reprezintă un comportament social pozitiv, opus celui antisocial. Fenomenul comportamentului de ajutorare generează o serie de probleme fundamentale, cum ar fi: descoperirea relațiilor care determină oamenii să se comporte prosocial, modalitățile prin care se poate ridica nivelul de prosocialitate în grupurile și comunitățile obișnuite, identificarea modalităților de încurajare a alternativelor la egoism (astfel încât egoismul să nu mai fie perceput ca normal, iar altruismul ca deviant), conturarea unor modele care să stimuleze atitudinile prosociale în forme precum ajutor reciproc, filantropie, caritate, intervenție în situații de urgență, identificarea factorilor care inhibă comportamentele de ajutorare, și modul în care oamenii dezvoltă un simț al responsabilității față de ceilalți și față de societate.
Problematica psihosocială a comportamentului prosocial este prezentată de Chelcea, Chelcea și Iluț. Analizat în cadrul teoriei acțiunii sociale, merită menționat că Chelcea oferă o perspectivă nouă asupra comportamentului prosocial, considerată cea mai adecvată analiză a acestui tip de comportament.
Conduita prosocială este unul dintre cele mai nobile comportamente din repertoriul activităților umane. Uneori, oamenii acționează într-un mod care aparent contravine interesului propriu. Fenomenul comportamentului de ajutorare generează probleme fundamentale, precum descoperirea relațiilor care determină comportamentul prosocial, modalități de creștere a nivelului de prosocialitate în comunități, identificarea alternativelor la egoism, conturarea unor modele care să încurajeze atitudini prosociale (ajutor reciproc, caritate etc.), identificarea factorilor care inhibă comportamentele de ajutorare și modalitățile în care se dezvoltă simțul responsabilității față de alții și față de societate.
Comportamentul prosocial se referă la acțiuni dintre cele mai diverse: începând cu cele mai mărunte – cum ar fi salutul sau ajutorarea unui bătrân să coboare din autobuz – și continuând cu altele mult mai importante – cum ar fi riscul propriei vieți pentru a salva pe cineva de la înec sau dintr-un incendiu.
Comportamentul prosocial include comportamentul de ajutorare, altruismul, atracția interpersonală, încrederea, simpatia, sacrificiul, cooperarea. Ce au în comun aceste acțiuni este scopul lor: acela de a-i ajuta pe cei din jur. Comportamentul prosocial are ca obiectiv protejarea și sprijinirea celorlalți fără a aștepta recompense exterioare.
Potrivit lui Constantinescu, prin comportamente prosociale înțelegem acele acțiuni semnificative care au consecințe pozitive pentru ceilalți, fără o recompensă anticipată. La acestea adaugă „încă două condiții necesare identificării comportamentelor prosociale, și anume: intenția (intenția de a-i ajuta pe ceilalți); libertatea de alegere, oferirea ajutorului în afara obligațiilor profesionale, fără a aștepta recompense exterioare”.
Alți specialiști din domeniul psihosociologiei, printre care și Constantinescu, consideră că acest tip de comportament poate fi definit ca acțiunea care aduce beneficii exclusiv persoanei care primește ajutorul. Prin urmare, comportamentul prosocial ar putea fi înțeles ca fiind „acel comportament intenționat, desfășurat în afara obligațiilor profesionale și orientat spre susținerea, conservarea și promovarea valorilor sociale”.
Astfel definit, termenul de comportament prosocial indică o categorie largă, care include atât conduita de ajutorare, cât și altruismul, și se referă la fapte apreciate pozitiv de societate. El capătă o extindere semnificativă, cuprinzând forme foarte variate: ajutorarea semenilor, protejarea proprietății, sacrificiul de sine pentru libertate, pentru independența patriei. Totuși, ajutorarea, protejarea și sprijinirea celorlalți rămân elementele centrale ale sistemului comportamentelor prosociale.
În cadrul comportamentului prosocial, actul de a ajuta ocupă un loc central. Acesta – având atât rădăcini biologice, cât și semnificație socioculturală – este, spre deosebire de ajutorul unilateral, un tip de conduită prosocială bazat pe acordarea mutuală, simultană sau alternativă de beneficii și servicii între doi sau mai mulți parteneri de interacțiune. Ajutorul poate fi nesemnificativ – cum ar fi ridicarea unui obiect căzut – sau important – cum ar fi riscarea propriei vieți pentru salvarea unor persoane dintr-o clădire în flăcări. Poate fi voluntar – cum este cazul acțiunilor caritabile – sau instinctiv, când cineva se aruncă în apă pentru a salva pe cineva de la înec.
Analiștii comportamentului uman încearcă să explice dimensiunea prosocială a acestuia, în special altruismul. Acesta se referă la conduita de ajutorare care aduce beneficii altora, dar care presupune sacrificii din partea celui care ajută: să oferi sprijin cuiva, așa cum face samariteanul milostiv din parabolă, care îngrijește rănile unui necunoscut jefuit și îl duce la un han, unde îl găzduiește pe propria cheltuială. Altruismul implică fapte bune realizate nu din obligație legală, ci dintr-un impuls interior, care nu permite ignorarea situației atunci când soarta cuiva depinde de acțiunile tale. Costul este mare, iar rezultatele unor asemenea fapte dezinteresate apar doar în beneficiul celui ajutat.
În ceea ce privește aria de acoperire a termenului „comportament prosocial”, considerăm că acesta nu trebuie limitat doar la sprijinirea altor persoane, ci trebuie să includă toate acțiunile menite să conserve și să dezvolte valorile sociale, printre care, desigur, omul reprezintă valoarea centrală.
Formarea și dezvoltarea comportamentelor prosociale în mediul educațional
În literatura de specialitate există numeroase studii și cercetări privind reducerea violenței în școli, precum și preocupări legate de explicarea cauzelor și efectelor acesteia. În demersul nostru de implementare a unui program-cadru de sprijin destinat cadrelor didactice și părinților, ne-am bazat pe studii de specialitate, precum cercetările realizate de autori consacrați în domeniu.
Preconizăm următoarele rezultate într-o unitate de învățământ care implementează cu succes acest sistem: creșterea performanțelor școlare, un climat educațional pozitiv și agreabil, implicarea activă a familiilor în viața școlii, satisfacția exprimată de cadrele didactice față de activitatea desfășurată, îmbunătățirea managementului clasei din perspectiva disciplinei, elevi fericiți la școală – așa cum demonstrează programele de reducere a violenței între copii: Putem alege!
Fiecare școală trebuie să își definească o viziune clară care să exprime scopul său. Școala ar trebui să răspundă nevoilor tuturor elevilor, pentru a le facilita dezvoltarea comportamentelor sociale și a competențelor cognitive. Valorile promovate de instituția școlară contribuie la crearea unei culturi academice clare, pozitive și coerente, pe baza căreia se formează comportamentul social al elevilor.
Ca mediu instituționalizat de socializare, școala trebuie să participe nu doar la activități de dezvoltare cognitivă, ci și la activități care susțin crearea de relații interpersonale, prin desfășurarea de acțiuni cu rol socializator, promovarea interacțiunilor sociale și antrenarea elevilor în dobândirea de competențe sociale.
Potrivit lui Golu, raportul de forțe dintre dezvoltarea intelectuală și cea socială a elevilor trebuie echilibrat prin participarea nu doar la activități de dezvoltare cognitivă, ci și la procese care stabilesc relații interpersonale, prin activități cu rol socializator, promovarea interacțiunilor sociale și formarea de competențe sociale.
În școală lucrăm cu clasa de elevi, un grup social alcătuit dintr-un număr de membri egali între ei și un coordonator, funcționând în baza unui set de reguli și principii comune. Spre deosebire de alte grupuri sociale, clasa de elevi reprezintă un grup educativ prin excelență, având ca obiectiv satisfacerea nevoilor tuturor elevilor, prin activități structurate care stimulează dezvoltarea în plan social, cognitiv, afectiv și vocațional. Interacțiunea în cadrul grupului școlar urmărește formarea de comportamente care permit elevului să își exploreze trăsăturile de personalitate și abilitățile specifice, să își asume responsabilitatea pentru propriul comportament, să dezvolte o atitudine pozitivă față de sine și față de modalitatea de interacțiune armonioasă cu ceilalți pe parcursul vieții.
Din perspectivă metodologică, în contextul noii paradigme educaționale, unde elevul reprezintă, conform lui Neacșu, alături de profesor, unul dintre agenții acțiunii educaționale, competențele sociale vizează relaționarea elevului cu colegii, cadrul didactic, familia, societatea și urmăresc dezvoltarea capacității de acțiune și valorizare în domeniul social, printr-o gamă largă de abilități de viață și competențe sociale.
Abilitățile de viață reflectă nivelul de dezvoltare al personalității individului, inteligența sa emoțională, în strânsă legătură cu competențele sociale și cele de gândire. Prin intermediul abilităților sociale, individul se integrează în diferite grupuri; dezvoltarea socială evidențiază faptul că acesta a dobândit comportamente adecvate pentru inițierea și menținerea relațiilor interpersonale, precum și pentru atingerea obiectivelor personale. Imaturitatea interacțiunilor sociale conduce la o percepție deficitară a indiciilor sociale, dificultăți în reglarea emoțiilor și comportamentelor, înțelegere limitată a riscurilor sociale și raționamente sociale imature. De-a lungul vieții, avem nevoie de competențe sociale pentru a comunica, a ne cunoaște pe noi înșine, a asculta, a influența alte persoane, a colabora, a lucra în echipă și a menține relații interpersonale.
În categoria competențelor sociale care se formează și se dezvoltă în perioada școlară, pot fi incluse:
- abordarea celorlalți într-un mod pozitiv și agreabil;
- exprimarea liberă a dorințelor și preferințelor, precum și tendința de a acționa;
- exprimarea clară a sentimentelor, atât pozitive cât și negative, fără a le proiecta asupra altora („fără a da vina pe ceilalți”);
- obținerea accesului, primirea și oferirea de invitații de joacă;
- contribuții semnificative la un proiect de grup, o idee de joc sau o activitate comună;
- manifestarea interesului pentru obținerea de informații, pentru cunoaștere, descoperirea de noi aspecte din cât mai multe domenii;
- capacitatea de a lucra și a desfășura o activitate într-un grup eterogen din punct de vedere etnic, religios sau al vârstei;
- capacitatea de exprimare non-verbală (prin gesturi, expresii faciale, postură).
Conform lui Neacșu, competențele sociale sunt deprinderi dobândite printr-un proces extrem de complex, în care modelul comportamental joacă un rol decisiv, iar rolul cadrelor didactice este acela de a crea contexte favorabile dezvoltării elevilor, de a-i sprijini în obținerea libertății interioare și a capacității de auto-orientare (autonomie), respectând regulile impuse de mediul social.
Activitățile didactice sunt valorificate prin utilizarea metodelor activ-participative, capabile să mobilizeze energiile elevilor, să le capteze atenția, să le mențină interesul și curiozitatea, să le câștige aderența logică și afectivă față de noile conținuturi, să le stimuleze imaginația, înțelegerea, puterea de anticipare, memoria și strategiile de lucru în echipă, cooperare, coordonare, diviziune a sarcinilor și să creeze contexte interactive în care experiența este acumulată, iar competențele se formează pe baza abilităților sociale: comunicare, empatie, inteligență emoțională, inteligență socială.
Controlul și prevenirea comportamentelor antisociale în școală
Tot mai mulți specialiști din domeniul educației susțin că o tendință universală a generației actuale de copii este prezența unui număr semnificativ mai mare de probleme emoționale față de generațiile anterioare. Aceștia sunt mai singuratici și mai deprimați, mai furioși și mai lipsiți de autocontrol, mai emoționali și mai predispuși la anxietate, mai impulsivi și mai agresivi.
Soluția depinde de modul în care concepem pregătirea tinerilor pentru viață. Devine din ce în ce mai evident faptul că școala lasă la voia întâmplării educația emoțională a elevilor, supraevaluând în mod unilateral instruirea academică (componenta cognitivă).
În consecință, este necesară o nouă viziune, un nou curriculum privind ceea ce pot face școlile pentru a asigura o formare completă a elevilor, care să le permită o adaptare mai bună la realitățile cotidiene. Spre deosebire de aptitudini, abilitățile sunt produsul activității și al învățării. Abilitatea este, de asemenea, „o calitate sinonimă cu îndemânarea, dexteritatea, evidențiind ușurința, rapiditatea, precizia cu care elevul, omul, desfășoară anumite activități, implicând o auto-organizare adecvată sarcinii, o adaptare suplă și eficientă”.
Pornind de la competențele sociale, se poate ajunge la dezvoltarea capacității de a influența pozitiv alte persoane. Competența socială este un tip de comportament care conduce la performanță socială. A fi competent social înseamnă a fi sensibil, a avea capacitatea de a obține reacții pozitive din partea celorlalți; a fi flexibil, a te adapta atât culturii primare cât și celei dominante, a avea empatie, abilități de comunicare și simțul umorului.
În viziunea lui Bandura, învățarea socială presupune asimilarea unor tipare comportamentale, noi forme de interacțiune interpersonală și, implicit, noi trăsături de personalitate. În sens larg, toată învățarea umană este socială, deoarece are loc în contexte culturale și este ghidată de norme educaționale. În sens restrâns, învățarea socială este specializată în realizarea conexiunii cu realitatea, cu valorile și normele interpsihologice. În ceea ce privește aplicabilitatea acestui tip de învățare în procesul educațional, ea variază de la achiziția unor comportamente verbale, la formarea unor deprinderi motrice și până la dobândirea de comportamente sociale și atitudini, prin identificarea cu adultul apreciat.
În școală, comportamentele prosociale sunt dezvoltate pe baza următoarelor modele:
- modelul învățării comportamentului prosocial prin imitație;
- prin observație;
- prin cooperare și lucru în grup sau în echipe;
- modelul bunului samaritean;
- prin vizionarea de filme cu conținut și limbaj altruist;
- prin organizarea de jocuri de echipă în grupuri de elevi;
- prin prezentarea de exemple pozitive, acțiuni și fapte sociale dezirabile (în familie, la școală).
Agresiunea este învățată printr-un proces numit modelare comportamentală. Individul nu moștenește tendințele violente, ci le formează. În majoritatea cazurilor, copiii învață reacții violente prin observarea celorlalți, fie direct, fie prin intermediul mediului și mass-mediei. Raportarea la modele și imitarea comportamentelor observabile reprezintă o formă de învățare prezentă încă din primii ani de viață, regăsindu-se ulterior în diverse contexte ale vieții cotidiene. În ciclul copilăriei (3–10/11 ani), modelele sunt reprezentate în mod semnificativ de adulți (părinți, membri ai familiei, cadre didactice). Începând cu preadolescența (11–14/15 ani) și continuând în adolescență (14/15–18/19 ani), modelele familiale trec în plan secund, fiind înlocuite de grupul de vârstă similar (colegi de clasă, prieteni), care le oferă reguli, repere și opinii specifice. Adolescenții își aleg adesea modelele dintre celebritățile populare ale vieții cotidiene (din sport, muzică sau mass-media). Modelele pot fi reale, dar și simbolice (cuvinte, idei, acte comportamentale valorizate social, imagini sau evenimente cu impact cultural). Bandura a identificat un număr clar de etape în procesul de modelare comportamentală:
- formarea proceselor sociale;
- atenția, incluzând evenimentele modelate (valoare afectivă, complexitate, valoare funcțională) și caracteristicile observatorului (capacități fizice și senzoriale, nivel de percepție);
- memoria, incluzând codificarea simbolică, organizarea cognitivă;
- reproducerea: abilități fizice, autoobservare, acuratețea feedback-ului;
- motivație sau recompensă externă și temporară.
Rezultate
Demersul științific a oferit câteva momente-cheie. Într-o primă etapă, am realizat o analiză documentară a studiilor teoretice privind manifestarea fenomenului de violență, având ca reper o grilă tematică ce a vizat: teoriile explicative ale comportamentului agresiv și violent, cu accent pe înțelegerea etiologiei fenomenului, tipurile și formele de manifestare, actorii implicați și metodele de reducere și prevenire; analiza principalelor programe internaționale și naționale, în vederea identificării direcțiilor de abordare și gestionare a comportamentului agresiv care perturbă mediul educațional; analiza principalelor modalități de depistare și identificare a potențialului agresiv.
Pentru desfășurarea cercetării propuse și în vederea atingerii obiectivelor stabilite, am utilizat o serie de metode de cercetare menite să furnizeze date relevante care să susțină confirmarea sau infirmarea ipotezelor formulate.
Un studiu care surprinde efectele implementării unei abordări comportamentale pozitive susține realizarea unui mediu de învățare sănătos, deoarece această abordare este adesea corelată pozitiv cu un climat școlar favorabil.
Tehnicile de management al comportamentului sunt utile pentru cadrele didactice, în special în lucrul cu elevii vulnerabili, cum sunt cei cu dificultăți emoțional-comportamentale sau cu comportamente problematice. A disciplina pozitiv un copil presupune aplicarea unor principii și acțiuni fundamentale, unele menite să încurajeze, altele să corecteze. Abordarea pozitivă este eficientă în prevenirea comportamentelor perturbatoare, încurajează respectul față de copil și unicitatea fiecărui copil, presupune înțelegerea nevoilor, temperamentului și obiceiurilor acestuia fără a încerca o schimbare forțată.
S-a constatat că majoritatea elevilor prezintă deficite de practică în ceea ce privește comportamentele sociale. Pentru a reduce frecvența comportamentelor sociale inadecvate (ex. țipatul în clasă) și a crește frecvența celor adecvate (ex. utilizarea unui ton de voce corespunzător), este necesar ca elevii să exerseze, să repete, să își antreneze aceste comportamente.
Determinarea care a stat la baza ideii de realizare a acestei cercetări este convingerea că orice sistem educațional poate fi îmbunătățit prin implementarea de programe sau prin identificarea unor modalități adecvate de schimbare.
Concluzii
Studiul propus are la bază analiza educației dintr-o perspectivă microsociologică, evidențiată, pe de o parte, prin reliefarea principalelor idei ale etnometodologiei care oferă „o abordare microsociologică specială asupra fenomenului educațional” și, pe de altă parte, prin valorificarea microsociologiei în activitatea de (re)definire a organizației școlare și a clasei de elevi.
În prezent, școlile sunt considerate atât „spații educaționale pentru dezvoltare personală, transfer și conservare a cunoașterii”, cât și „instituții educaționale, medii protejate, spații de viață, domenii ale experienței, autorități de socializare, instrumente de selecție și instituții de reproducere a societății”.
Discuțiile cu profesioniști preocupați de bunăstarea și siguranța elevilor au confirmat necesitatea continuării cercetării asupra problemelor cu care se confruntă copiii. În cadrul proiectului de cercetare, preocuparea noastră este de a minimiza dezechilibrul prin evidențierea ambelor dimensiuni ale nevoilor copilului, bazându-ne pe o abordare sociologică de tip sistemic. În acest sens, menționăm câteva dintre teoriile sociologice reprezentative despre educație: teoria analizei sistemice, teoria analizei structurale, interacționismul simbolic, etnometodologia. Primele două sunt teorii reprezentative ale macrosociologiei, care încearcă să ofere o explicație a educației dintr-o perspectivă instituțională, în timp ce interacționismul simbolic și etnometodologia sunt teorii ale microsociologiei, preocupate de studiul interacțiunilor elev–elev, elev–cadru didactic etc., în contexte și secvențe ale vieții educaționale concrete, ceea ce ne propunem și noi să realizăm în cadrul demersului nostru sociologic.
Determinarea care a stat la baza ideii realizării acestei cercetări este convingerea că orice sistem educațional poate fi îmbunătățit prin implementarea unor programe sau prin identificarea unor căi adecvate de schimbare.
Bibliografie
1. Bandura, Albert, Social Learning Theory, Prentice-Hall, 1977.
2. Olweus, Dan, Bullying at School: What We Know and What We Can Do, Blackwell Publishing, 1993.
3. Goleman, Daniel, Inteligența emoțională, Editura Curtea Veche, 2008.
4. Gordon, Thomas, Profesorul eficient, Editura Trei, 2011.
5. Iucu, Romiță, Managementul clasei de elevi, Editura Polirom, 2006.
6. Neamțu, Cristina, Devianța școlară. Ghid de intervenție educațională, Editura Polirom, 2003.
7. Bocoș, Mușata, Instruirea interactivă. Repere teoretice și metodologice, Editura Polirom, 2013.
8. Cucoș, Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, 2014.
9. Șoitu, Laurențiu, Comunicare și educație, Editura Institutul European, 2001.
10. Elias, Maurice J.; Zins, Joseph E.; Weissberg, Roger P., Promoting Social and Emotional Learning: Guidelines for Educators, ASCD, 1997.
11. CASEL (Collaborative for Academic, Social, and Emotional Learning), Safe and Sound: An Educational Leader’s Guide to Evidence-Based Social and Emotional Learning Programs, CASEL, 2003.
12. UNESCO, School Violence and Bullying: Global Status Report, UNESCO Publishing, 2017.