În România există puține școli și grădinițe care au adoptat Planul Dalton, aceasta înscriindu-se în alternativele educative din țară. Chiar dacă o astfel de reorganizare a școlii nu este atât de populară ca Montessori sau ca alternativa Step by Step, merită o privire mai profundă și o deschidere mai mare a cadrelor didactice pentru adoptarea ei, deoarece democratizarea pe care Planul Dalton o promovează se mulează perfect pe necesitățile de dezvoltare actuale a unei personalități care să răspundă provocărilor lumii contemporane.
În America începutului de secol XX, are loc o scindare în patru direcții în dezbaterea reformării curriculumului:
- În direcția antropologică, curriculumul reprezintă un mijloc de transmitere a unei moșteniri culturale pentru ca elevii să își cunoască originile și pentru ca noile generații să aibă un punct de plecare în dezvoltarea ulterioară a civilizației vestice.
- Alți reformatori au pus accent pe dezvoltarea copilului, conținuturile educaționale trebuind să corespundă nevoilor, intereselor și capacităților individuale ale elevilor.
- A treia direcție de acțiune accentuează eficiența socială a curriculumului. Obiectivul principal al educației ar trebui să fie pregătirea pentru succes în viața socială și pentru piața muncii, pentru ca elevii să devină indivizi utili societății.
- A patra direcție este cea a ameliorării sociale: rolul educației este de a ajuta la combaterea inegalităților, a injustiției, a abuzului de putere și a criminalității.
Helen Parkhurst, creatoarea Planului Dalton, nu se înscrie ȋn nicio direcție enumerată anterior, deoarece ea nu dorește să reformeze conținuturile curriculumului, ci vrea să realizeze o reorganizare a școlii. Metodele de lucru pe care ea le va adopta vor fi: împărțirea sarcinilor, organizarea temelor și a relațiilor școlare. Educația promovată de Parkhurst va fi de tip interdisciplinar, cu conținuturi integrate din mai multe discipline, iar relația dintre profesor și elevi va fi una de cooperare.
H. Parkhurst este influențată, în organizarea unei noi școli, de către Maria Montessori. Ea călătorește în Italia pentru a învăța despre metoda psihologului italian, popularizată de către McClure în America anilor 1912-1913. Ea participă la cursurile internaționale Montessori și admiră ideile acesteia, devenind pentru doi ani promotorul Educației Montessori în America. Deseori, Planul Dalton este văzut ca o derivare a pedagogiei Montessori, datorită apropierii dintre cele două personalități şi afinităților ȋntre cele două pedagogii.
Profesoară ȋn mediul rural şi apoi ȋn mediul urban, Parkhurst dezvoltă anumite principii de lucru, plecând de la activitatea practică. Acestea sunt: învățarea activă, libertatea alegerii, închegarea unei comunități școlare caracterizată prin grupe eterogene de lucru şi prin socializarea copiilor, pregătirea pentru muncă și viață.
Planul Dalton este inițial un experiment de reorganizare a scolii şi a procesului instructiv-educativ, ce are loc in mai multe şcoli ȋn perioada cuprinsă ȋntre 1912 şi 1920 ȋn Tacoma, Pittsfield, New York şi Dalton. Acesta se extinde la nivel international, ȋn ţări precum: Germania, Rusia, Marea Britanie, Japonia şi Olanda. Cea mai mare prezenţă a școlilor de tip Dalton o regăsim totuși ȋn Olanda, unde funcționează şi astăzi peste 400 de şcoli.
Interesant este faptul că între educator și copil se realizează la începutul anului un contract educațional. Curriculumul este divizat în munci și elevul acceptă fiecare sarcină ca pe un contract. Săptămâna începe cu stabilirea sarcinilor, iar vineri se realizează evaluarea acestora de către profesor. Parcurgerea sarcinilor se face în ritmul propriu al fiecărui elev, dar este încurajat lucrul în echipă sau pe grupe, iar sarcinile trebuie să fie realizate integral.
O zi în Planul Dalton începe cu o etapă de stârnire a interesului, de captare a atenției, o scurtă introducere legată de nevoile și de gusturile elevilor pentru a încuraja implicarea acestora în tema respectivă și, de asemenea, este o promisiune a profesorului că munca va fi interesantă și relevantă pentru ei. De exemplu, în discutarea forței de mișcare, Parkhurst începe cu o introducere inchizitorie, de tipul formulării unor întrebări retorice despre fenomene sau întâmplări din mediul înconjurător care au legătură cu forța de mișcare. Deși observăm astfel de lucruri în jurul nostru, nu știm exact cum funcționează. Pentru a le înțelege, trebuie să învățăm despre ele. După acest moment introductiv, profesorul orientează elevii către utilizarea manualului. Elevii citesc un paragraf din manualul de fizică pentru a învăța despre legile lui Newton. Urmează apoi etapa experimentelor, adică aspectul practic, pornind de la cele mai simple, care replică legile din manual, până la unele care derivă din acestea. Urmează aspectul evaluativ, concretizat prin fișe de lucru sau chestionare, teste cu întrebări din materia predată.
Parkhurst este de părere că sarcina în sine este ceea ce motivează elevul, sarcina fiind privită ca muncă individuală, ca demonstrația propriilor puteri, ca angajament (elevul intră într-un contract pentru realizarea muncii proprii), acest lucru facilitând concentrarea și disciplina.
Elevii rămân în contact cu profesorul până la rezolvarea sarcinii. Rolul profesorului este de a acorda ajutor și de a evalua răspunsurile, acordând feedback constructiv.
Principiul de libertate a alegerii sarcinilor dintr-un anumit număr de alternative încurajează motivația și autodisciplina, formează deprinderea de a planifica munca și timpul și de a forma simțul responsabilității, de a face propriile alegeri.
Există întâlniri de grup, organizate zilnic, pe care pedagogul le numește „conferințe” în care elevii pun întrebări și discută despre progresul lor, despre rezultatele muncii depuse, profesorul explică și clarifică sau introduce noi sarcini. În aceste întâlniri, elevii pot adresa întrebări altor elevi și pot coopera între ei pentru a face schimb de idei.
Orele sunt denumite „laboratoare”, fiecare având loc în altă sală, amenajată cu multe materiale folositoare, accesibile tuturor elevilor, cu mobilier modular şi flexibil, ce poate fi grupat după cum doresc elevii. Programul zilnic este flexibil, fiecare realizând sarcinile ȋn ritmul său de lucru. Totuși procesul nu este lăsat la voia întâmplării, deoarece monitorizarea se realizează prin completarea unui grafic săptămânal de către elevi. Acesta este atent urmărit de către cadrul didactic.
Profesorul din Planul Dalton trebuie să cunoască foarte bine elevul: situația familială, istoricul acestuia, punctele forte şi punctele slabe, interesele şi competențele.Profesorii alcătuiesc o comunitate educațională, deoarece stabilesc împreună temele şi modalitățile de abordare a acestora ȋn manieră integrativă, interdisciplinară şi adaptată nivelului elevilor. Temele pot fi propuse de către elevi sau pot fi stabilite de comun acord împreună cu cadrul didactic. Astfel nu este îngrădită libertatea de exprimare şi de alegere
Triada din Planul Dalton este reprezentata de Laborator – Misiune – Casă. Aceasta din urmă este un grup de elevi coordonat de către „profesorul casei”. Uneori, casa poate fi chiar clasa de elevi.
Bibliografie
1. Studiu privind alternativele educaționale existente în sistemul de învățământ preuniversitar din România, București, 2019 (tinyurl.com/2yestcfv)
2. H. PARKHURST, Education on the Dalton Plan, N.Y., E.P. Dutton & Co, 1922
3. P. VAN DER PLOEG, Dalton Plan: Origins and Theory of Dalton Education, Saxion Dalton University Press
4. https://ec.europa.eu/programmes/erasmus-plus/project-result-content/4316cebe-867b-47e8-b989-611580626b57/Manual-OUTPUT-1_Oct.-2016-ROMANIAN.pdf