Perspectiva interculturală în predarea limbilor străine

Revoluția tehnologică a ultimelor decenii reduce planeta noastră la dimensiunile a ceea ce McLuhan numește „satul global”. În acest context, noul cetățean trebuie să fie diferit de predecesorul său. El trebuie să conviețuiască cu oameni de naționalități diferite, ceea ce va presupune o inevitabilă confruntare a culturilor. Cultura devine astfel un instrument de socializare care permite actorilor să se situeze în lume, să interpreteze evenimentele și să stabilească relații interpersonale (Kerzil & Vinsonneau, 2004). Dacă Europa de azi este multiculturală, Europa de mâine trebuie să devină interculturală.

Noţiunea de educaţie multiculturală include totalitatea programelor educaţionale ce răspund necesităţilor impuse de coexistenţa într-un mediu multietnic. Educaţia multiculturală trebuie să faciliteze atât acomodarea grupurilor etnoculturale minoritare, cât și acomodarea şi deschiderea societăţii majoritare la modelele culturale specifice grupurilor minoritare. Prin demersurile antirasiale, antixenofobe, antidiscriminative şi de relativizare a culturilor existente, aceasta este considerată a fi garantul unei societăţi multiculturale viabile, precum și un factor de stabilitate democratică.

Educaţia interculturală vizează o nouă abordare a orizontului valorilor. Elevii au deseori dificultăți în acceptarea și înțelegerea diversității și alterității, iar procesul de învățământ trebuie să le ofere cât mai multe situații care să le faciliteze deschiderea către aceste noțiuni. Cum educația pregătește noile generații să trăiască în societate, ea trebuie să promoveze dezvoltarea atitudinilor de respect al diversității culturale în societate și în școală prin dialog, toleranță și simț critic, cu scopul depășirii conflictelor și evitării esențialismului (Garreta Bochada, 2004).

Educația interculturală are la bază principiul îmbogățirii mutuale prin recunoașterea diversității și promovează următoarele valori:

  • Empatie: fiecare persoană trebuie să învețe să-i înțeleagă pe ceilalți, să se pună în locul lor și să fie tolerantă în privința problemelor acestora;
  • Solidaritate: educația interculturală este un mod de a învăța să trăiești într-o societate umană și preconizează susținerea mutuală;
  • Respect intercultural: educația interculturală urmărește să suprime orice formă de dominare a unei culturi asupra altora și promovează un raport egalitar între culturi;
  • Opoziție față de naționalism: educația interdisciplinară trebuie să fie capabilă să suprime barierele între State și să lărgească orizontul cetățenilor.

Învățarea limbilor străine constituie prin excelență domeniul în care cunoștințele sunt abordate dintr-o perspectivă interculturală. Interculturalul este un efect indus de întâlnirea a două culturi, efect ce trebuie observat și analizat pentru a pregăti elevii să devină cetățeni ai lumii, multiculturali și toleranți.

Lecția de limbi străine este locul ideal pentru a cunoaște și înțelege o altă cultură, căci ”a învăța o limbă străină înseamnă a intra în contact cu o cultură nouă.” (Myriam Denis, în Dialogues et cultures n° 44, 2000). Competenţa didactică şi competenţa interculturală, în particular, nu înseamnă doar a aplica o metodologie, ci a oferi o perspectivă de înţelegere a lumii, a diversităţii culturale. Profesorul intercultural competent transferă comportamente, atitudini, valori care îi oferă elevului posibilitatea de a aborda autonom realitatea culturală. Rolul lui este cel de agent social al culturii, capabil să gestioneze cu succes realitatea psiho-socio-culturală şi transferând totodată această competenţă elevilor.

Elevii descoperă particularitățile culturii străine și își însușesc sistemele de referință proprii țărilor studiate. Limba devine astfel support de cultură. Cultura elevului este confruntată cu cultura străină, ceea ce numim „dialog al culturilor”. În acest dialog, propria cultură a elevului este îmbogățită în contact cu cultura Celuilalt și conduce la competența interculturală (la ”cea de-a treia ” cultură a elevului).

Formarea competențelor lingvistice nu este suficientă într-o perspectivă comunicațională. Elevii trebuie să utilizeze forme și să adopte comportamente și atitudini astfel încât să se facă înțeleși de interlocutor. La rândul lor, ei trebuie să identifice, să recunoască și să interpreteze corect atitudini și comportamente ale interlocutorului. De fapt, orice limbă transmite, prin arbitrarul lexicului său, al sintaxei sale și al idiomatismelor, schemele culturale ale grupului care o vorbește. Astfel, pentru a învăța o limbă străină, trebuie imaginată o întreagă serie de ocazii în care actorul-elev să poată realiza o interacțiune cu finalitate colectivă. Obiectivul predării învățării este de a forma indivizi autonomi, dar și cetățeni creativi, responsabili, activi și solidari.

În opinia lui R. L. Wiseman, competenţa interculturală presupune trei dimensiuni: competenţa cognitivă (capacitatea de a cunoaşte cultura şi limba celui cu care se intră în contact, istoria, concepţiile asupra lumii, credinţele, obiceiurile, normele de relaţionare…), competenţa afectivă (disponibilitatea de adaptare interculturală prin probarea capacităţilor emoţionale şi motivaţionale, de a empatiza) şi competenţa operaţională (capacitatea de a te comporta într-un anumit fel, de a experimenta conduite interculturale pozitive, de a combina conduitele verbale şi nonverbale etc.). (Wiseman R.L. Intercultural communication theory. Sage Publications).

A recunoaște cultura celuilalt și a o respecta pentru particularitățile sale, înseamnă, înainte de toate, a cunoaște și a recunoaște propria cultură. După cum subliniază Martine Abdallah-Pretceille, ”discursul intercultural induce o interogare atât în ce privește cultura celuilalt, cât și propria cultură. Acest proces în oglindă este cel care va fonda problematica interculturală.” Tolerarea altor culturi trece prin conștientizarea propriei culturi. A ști să identifici elementele caracteristice care o constituie și a-i supune valorile unui examen critic, nu pentru a le denigra, ci pentru a le înțelege și a le recunoaște particularitatea culturală, permite depășirea etnocentrismului ce reprezintă o reacție spontană a indivizilor confruntați cu diversitatea culturală. Este deci vorba despre a-i conduce pe elevi la conștientizarea modului în care își structurează grilele interpretative ale evenimentelor și comportamentelor comunicative, a originii și a normelor culturale implicate în interacționări. Ex. ”Ce trebuie să învețe un străin pentru a se comporta politicos într-un restaurant din țara voastră? Propuneți câteva reguli.”

Formarea competenței interculturale presupune existența mai multor etape. Mai întâi, elevii trebuie să ia distanță în raport cu propria cultură, pentru a putea fi conduși la admiterea existenței altor culturi.

Profesorul va utiliza conținuturi care tratează nu doar realitățile vizibile (limbă, rituri, obiceiuri, sărbători, stiluri de viață, obiceiuri alimentare, vestimentare etc.) dar și realități mai puțin vizibile (totalitatea evidențelor împărtășite de o comunitate posedând aceleași referințe, aceleași valori și aceleași reguli implicate în orice schimb relațional); această parte mai puțin vizibilă a unei culturi rămâne în general problematică și generează neînțelegeri.

Prin achiziția acestor cunoștințe socioculturale, elevul va putea întrevedea alte clasificări ale realității și va deveni conștient de non-universalitatea  culturii sale.

Următoarea etapă a conștientizării interculturale constă în observarea și analizarea, în lumina cunoștințelor însușite, a atitudinilor și comportamentelor care pot părea bizare atunci când sunt considerate independent de contextul lor sociocultural. Elevul este invitat la:

  • a observa, a învăța să repereze culturalul în comunicare;
  • a analiza comportamentele culturale, a formula ipoteze despre motivele care condiționează obiceiuri și comportamente diferite;
  • a organiza: a stabili legături, a distinge principiile organizatoare în sânul culturii străine.

Documentele autentice precum calendarele, meniurile de restaurant, programele de cinema, cartelele de metrou se dovedesc foarte utile, cu condiția de a evita o abordare pur descriptivă, etnografică sau culturalistă. Sunt recomandate de asemenea textele de natură sociologică, istorică sau geografică. Textele literare constituie, la rândul lor, o resursă incomparabilă în alegerea documentelor didactice, prin calitatea lor informativă. Ele permit mobilizarea mai multor reprezentări ale aceleiași realități, polisemia textului literar permițând elevului să se distanțeze, să pună la îndoială anumite evidențe, să vadă și să se vadă ”oblic”.

Există anumite stereotipii asupra cărora trebuie, de asemenea, lucrat, pentru că acestea sunt puternic încărcate cu sentimentele atașate lor. Ele sunt fortăreața tradiției noastre, în spatele căreia ne simțim în siguranță. De multe ori scăpăm din vedere că îi afectăm pe cei asupra cărora aplicăm aceste etichete și, mai ales, că ne îngrădim libertatea, punându-ne piedici în propria noastră dezvoltare.

Elevii pot fi determinați să caute să înțeleagă de ce au reprezentări preconcepute despre alte culturi și invers. De exemplu, dacă numeroase culturi asociază francezilor o imagine de aroganță, este fără îndoială pentru că anumite comportamente observabile la francezi, cum ar fi modul lor de a-și apăra ideile sau obiceiul de a întrerupe pe cineva într-o discuție, sunt considerate drept aroganțe în alte culturi.

Obiectivul nu este de a eradica prejudecățile și stereotipurile, ci de a lucra cu ele pentru ca schimburile culturale să nu devină o ocazie pentru a le confirma.

Odată ce culturile au fost identificate și recunoscute, este necesar să se lucreze la ceea ce le reunește și de a permite elevilor să realizeze că dincolo de diferențele ușor observabile, există câteodată mult mai multe similitudini și valori fundamentale decât s-ar fi putut crede. Relativizarea reprezintă etapa în care putem conduce elevul la:

  • punerea în raport a diferitelor puncte de vedere prezente în cultura străină sau în propria cultură pentru a-l învăța să nu generalizeze: conștientizarea pluralității și deci a relativității punctelor de vedere;
  • situarea unui fapt cultural în contextul său: căutarea contextului de producere a unui document sau discurs, sesizarea și analizarea parametrilor situației în care este produs discursul;
  • sesizarea diversității problemelor în procesul comunicării.

Ultima etapă, a interiorizării culturii celuilalt, constituie ultima etapă a formării competenței interculturale. Aceasta constă în:

  • implicarea elevilor în descoperirea și în aprofundarea culturii străine;
  • construirea unui sistem de referință pornind de la cele două culturi diferite prin: constituirea unei tehnici de analiză care să permită gestionarea unor situații interculturale noi; evaluarea demersului efectuat (de exemplu Portofoliul european al limbilor ce stabilește standarde internaționale recunoscute pentru evaluarea și compararea competenței lingvistice și interculturale).

Una dintre modalitățile care permit elevilor să se confrunte direct cu diversitatea culturală este corespondența școlară. Acest tip de schimb școlar este astăzi facilitat de utilizarea noilor tehnologii. Diferitele moduri de comunicare (dialog direct, e-mail, forumuri, comunități etc.) pe care le oferă Internetul aduc o nouă dimensiune metodelor de predare-învățare.

Practica schimburilor școlare cu scopul de a ameliora și favoriza relațiile și percepțiile reciproce s-a banalizat prin intensa ei folosire. Totuși, numeroase studii au arătat că schimburile nu reduc stereotipiile și prejudecățile. De fapt, nu este suficient să te confrunți cu altcineva dintr-un alt context cultural pentru a dobândi o competență interculturală.

Educația interculturală rămâne, înainte de toate, o educație a valorilor, ale cărei obiective sunt menite să promoveze toleranța și solidaritatea și ale cărei acțiuni urmăresc favorizarea integrării într-o societate multiculturală și multilingvistică (Kerzil & Vinsonneau, 2004).

Bibliografie

Abdallah-Pretceille, Martine, 2004, L’éducation interculturelle, PUF;
Bochada J., Garreta, 2004, El espejismo intercultural: La escuela de Calaluna ante la diversidad cultural, Revista del MEC, vol. 333;
Denis, Myriam, 2000, in Dialogues et cultures n° 44;
Kerzil, Jennifer,  Vinsonneau, Geneviève, 2004, L’Interculturel, Principes et réalités à l’école, S.I.D.E.S.;
Kollarova, Eva, 2000, Kulturologický rozmer cudzojazyčného vzdelávania a učebnica ruského jazyka „Vstreči s rossijej”. Autoreferát dizertačnej práce;
sept.2007, Approches interculturelles en éducation – étude comparative internationale, Institut National de Recherche Pédagogique, Service de Veille scientifique et technologique;
2004, Educaţia interculturală în Republica Moldova – Chişinău: Arc;
Nedelcu, A., 2004, Învăţarea interculturală în şcoală: ghid pentru cadrele didactice – Bucureşti: Humanitas Educaţional;
Wiseman, R.L., Intercultural communication theory. Sage Publications – London: New Delhi.

 

prof. Maria Stanef

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/maria.stanef

Articole asemănătoare