Particularitățile afectivității la preșcolari

Afectivitatea este o parte constitutivă a psihicului uman, un subsistem al sistemului psihic, diferențiată ca modalitate de orientare motivațională și atitudinală față de subsistemul cunoașterii și al acțiunii, dar cu care se găsește într-o strânsă corelație structurală și operațională, fapt care conferă psihicului uman, caracter de sistem, atât sub aspect paradigmatic, cât și sub aspect sintagmatic.

În procesul cunoașterii realității și al transformării ei, omul nu rămâne indiferent față de realitate și față de alți oameni cu care coexistă sau cooperează. El are o anumită atitudine față de oameni, față de obiectele și fenomenele realității, atitudine determinată de specificul împrejurării de viață, de raportul în care se află cu oamenii, cu obiectele, cu lucrurile și fenomenele realității, raporturi care se opun sau favorizează interesele și trebuințele lui.

Cantitativ, viața afectivă a copilului preșcolar este foarte bogată, deoarece față de de alți copii, de oamenii cu care vin în contact, față de orice fenomen, obiect cu care operează, copilul încearcă o anumită stare afectiv-emoțională, o anumită reacție afectivă- fie negativă, fie pozitivă- în funcție de împrejurarea de viață, de legătura fixată în conștiința copilului între percept și starea afectivă care i-a dat naștere în momentul perceperii, valoarea afectivă fiind determinată de satisfacerea sau nu a intereselor sau trebuințelor de care era stăpân afectiv. Varietatea stărilor afective și a reacțiilor afective este însă mult mai săracă decât la școlarul cu o experiență socială mai largă, sau decât un adult. De fapt este perioada în care încă mai domină stările emoționale primare, dar și perioada în care cercul cunoașterii se lărgește și cu cât cunoaște mai mult, cu atât simte afectiv mai mult.

De regulă, emoțiile preșcolarului, fie primare, fie secundare, se produc repede, dar dispar tot atât e repede, fără să lase urme adânci în conștiința copilului preșcolar mic. Nu trebuie să generalizăm sau să absolutizăm această trăsătură, deoarece sunt cazuri individuale de reținere durabilă a stărilor emoționale, mai ales dacă au avut urmări grave pentru sănătatea copilului. Copilul preșcolar trece foarte repede de la o emoție la alta, de tristețe sau mânie și invers.

Copilul preșcolar nu-și poate stăpâni emoțiile primare, datorită scoarței sale cerebrale ce nu-și manifestă încă în mod satisfăcător rolul său de organ coordonator, reglator și frenator asupra reacțiilor subcorticale.

În viața interrelațională a preșcolarilor își fac loc expresivitățile emoționale de simpatie-antipatie, bucurie-tristețe, satisfacție-indignare, el apreciază afectiv comportamentul altora în bun-rău și-și exprimă deschis preferința sau repulsia, în funcție de modelul mintal construit prin influența familiei sau a educației în grădinița de copii.

Sentimentele de ordin social în această perioadă sunt palide, de slabă vibrație reactivă și încep prin formele elementare ale milei, altruismului, rușinii. După o cercetare mai veche, mila se manifestă față de membrii familiei, animale, alte persoane și diferite obiecte neînsuflețite. Altruismul, care apare o dată cu apariția conștiinței de a renunța pentru altul, se manifestă mai puțin la copiii de 3-5 ani față e copiii cu vârstă de 6-8 ani, mai mult la fete decât la băieți.

Sentimentul de iubire față de părinți și persoanele apropiate se manifestă prin diferite forme de mângâiere, prin expresii verbale afectuoase.
Aceasta ar fi coloratura afectivă specifică preșcolarității și ar constitui baza de pornire în munca de educație a vieții afective a preșcolarilor, având drept țel praxiologic pregătirea lor afectivă pentru munca școlară, mai ales dacă avem în vedere rolul deosebit al afectivității în construcția personalității acestora.

 

prof. Carmen Andreea Ungureanu

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/andreea.ungureanu1

Articole asemănătoare