Din punct de vedere etimologic, cuvântul „metodă” provine din grecescul „methodos” ( odos =cale, iar metha = către, spre), însemnând „cale de urmat”, „cale ce duce la…”, un drum de parcurs în vederea atingerii unui scop, a obţinerii unui rezultat, aşa cum consideră Ioan Cerghit în lucrarea „Metode de învăţământ”. Metoda devine un instrument de transmitere de cunoştinţe, o cale de a dezvălui informaţiile celor care învaţă, o modalitate de a forma în mintea elevilor imaginea obiectelor şi fenomenelor realităţii. Pentru profesor, metoda este o cale de organizare a activităţii de cunoaştere a elevului, un instrument didactic prin care îi determină pe elevi să asimileze activ cunoştinţe, prin care le stimulează procesele cognitive.
În didactica modernă, metoda este considerată o modalitate pe care profesorul o urmează pentru a-i face pe elevi să găsească singuri calea proprie de urmat, în găsirea soluţiilor necesare pentru rezolvarea problemelor. Astfel, putem spune că metoda uneşte cele două etape ale actului didactic, predarea şi învăţarea, între care există o strânsă interdependenţă. Conceptul de metodă a fost privit diferit în didactica tradiţională şi în cea modernă.
Învăţământul tradiţional, centrat pe cadrul didactic şi pe materia de învăţat are o serie de caracteristici şi o desfăşurare previzibilă după o schemă clasică. Profesorul predă şi ascultă, pleacând de la ipoteza că nevoile şi interesele sunt aceleaşi pentru toţi elevii. În consecinţă selectează cunoştinţele care i se par lui importante. În plus, presupune că toţi din clasă pleacă de la acelaşi nivel sau că sunt în stare să opereze cu noile cunoştinţe. Cadrul didactic expune materialul nou, respectând logica conţinutului. După ce verifică noţiunile, cunoştinţele care îi par lui esenţiale, profesorul încearcă să atragă atenţia elevilor asupra unui subiect nou. Învăţământul modern, centrat pe cel ce învaţă, are o seamă de calităţi care îl diferenţiază net de cel tradiţional. Curriculum-ul şi învăţarea sunt individualizate la maxim. Selecţia conţinuturilor se realizează în funcţie de posibilităţile, interesele, nevoile celui care învaţă. Elevii progresează în ritm propriu, fiind încurajată învăţarea independentă. Elevului i se oferă ocazii pentru a-şi construi cunoaşterea, atât în instituţia şcolară cât şi în afara acesteia. Orice experienţă nouă de învăţare este corelată cu precedentele. Cadrul didactic este, înainte de orice, persoană resursă. El informează elevii şi le facilitează accesul la informaţii, diagnostichează dificultăţile elevului, îl orientează fără a-l contrazice, lucrează individual sau în grupuri mici.
În învăţământul modern se pune accent pe folosirea unor metode de învăţare activă. De ce metode de învăţare activă?
- creează comportamente ce denotă participarea;
- facilitează învăţarea în ritm propriu;
- stimulează cooperarea, nu competiţia;
- sunt atractive;
- pot fi abordate din punctul de vedere al diferitelor stiluri de învăţare.
Pe lângă metodă, în cercetarea didactică, se foloseşte temenul de strategie didactică, privită ca un ansamblu de acţiuni şi operaţii de predare-învăţare, structurate, programate, orientate în vederea atingerii obiectivelor stabilite. În concepţia Crenguţei-Lăcrămioara Oprea, strategia didactică este „modalitatea eficientă prin care profesorul îi ajută pe elevi să acceadă la cunoaştere şi să-şi dezvolte capacităţile intelectuale, priceperile, deprinderile, aptitudinile, sentimentele şi emoţiile. Ea se constituie dintr-un ansamblu complex şi circular de metode, tehnici, mijloace de învăţământ şi forme de organizare a activităţii, complementare, pe baza cărora profesorul elaborează un plan de lucru cu elevii, în vederea realizării cu eficienţă a învăţării” . Este foarte important ca profesorul să aibă în vedere implicarea elevilor în realizarea acestui plan de lucru, în considerarea lor ca subiecţi activi ce au un rol deosebit în dezvoltarea intelectuală. Aceştia îşi pot exprima dorinţa de a lucra individual sau în echipă, de a selecta anumite materiale didactice pe care să le folosească, să utilizeze anumite metode sau procedee de lucru.
Există mai multe tipuri de strategii didactice, dar m-am oprit asupra tipologiile extrase din lucrarea prof. Ioan Cerghit, “Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri, stiluri şi strategii ” (2002, p. 280-283)
1. După natura activităţii, se pot distinge:
– strategii cognitive (de prelucrare a informaţiilor);
– strategii acţionale sau psihomotorii;
– strategii afectiv-emoţionale (de învăţare prin trăire afectivă);
2. După implicarea creatoare/noncreatoare a profesorului în activitatea didactică:
– strategii bazate pe obişnuinţă, pe automatism;
– strategii bazate pe complexe de deprinderi;
– strategii novatoare, ce dau frâu imaginaţiei şi inteligenţei profesorului, acesta putând combina în mod creator noi tipuri de practici, pentru a asigura eficienţă acţiunii;
– strategii imitative;
3. După logica gândirii propusă elevilor:
– strategii inductive;
– strategii deductive (axiomatice) în variantele: strategia academică, strategia explicativă, strategia explicativ-intuitivă (demonstrativă), strategia conversativ-euristică, strategia problematizantă, strategia explicativ-reproductivă (expozitivă) ;
– strategii transductive, divergente, care conduc la elaborarea de soluţii/alternative noi/originale, stimulând gândirea laterală;
– strategii dialectice, cu accent pe interacţiunile/conexiunile problematizante dintre idei;
– strategii ipotetice (rezolutive), care stimulează gândirea divergentă/ gândirea convergentă;
– strategii analogice – “de învăţare prin construire şi prin utilizare de modele”;
– strategii analitice – de analiză până la detalii;
– strategii integrative sau de sinteză – bazate pe îmbinarea gândirii cu acţiunea, a teoriei cu practica;
– strategii descriptive;
– strategii interpretative;
– strategii ludice;
– strategii mixte (combinatorii), de tip inductiv-deductiv, deductiv-inductiv;
4. După gradul de dirijare al învăţării elevului, sunt folosite:
– strategii algoritmice;
– strategii euristice;
– strategii mixte;
– strategii creative;
5. După originea motivaţiei învăţării:
– strategii externe, activităţile sunt susţinute motivaţional din exterior, de către profesor;
– strategii interne, de auto-construire a propriei cunoaşteri, motivate din interior;
6. După modul de grupare al elevilor, sunt folosite:
– strategii frontale;
– strategii de grup (colective);
– strategii de microgrup (echipă);
– strategii de lucru în perechi (duale);
– strategii individuale (bazate pe lucrul individual, independent);
– strategii mixte;
Spre deosebire de învăţământul tradiţional, în care se foloseau metode ce aveau în vedere transmiterea de informaţii, învăţământul modern implică activ şi creativ elevii, devenind participanţi la propria cunoaştere.
Bibliografie:
1. Cerghit, Ioan, Metode de învăţământ, Editura Polirom, Iaşi, 2006;
2. Oprea, Creanguţa-Lăcrămioara, Strategii didactice interactive, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2009;