De-a lungul istoriei sale, societatea românească a dobândit o experiență vastă, care s-a concretizat datorită unui mănunchi de valori materiale și spirituale. Pentru a-și asigura continuitatea și identitatea culturală fiecare societate își conservă și transmite, din generație în generație, valorile sale, cu ajutorul educației. Știm că educația presupune un proces continuu, care se aplică pe tot parcursul vieții unui individ, indiferent dacă contextul este unul formal sau informal. Foarte mulți experți în domeniul educației sunt în unanimitate când vine vorba de sistemul educațional care trebuie abordat din mai multe perspective. Fiind subsidiare, acestea pot oferi o imagine polivalentă asupra realității educaționale actuale.
De-a lungul timpului, domeniul educației a implementat diverse metode pentru a fructifica gradul de înțelegere al elevilor, precum și abilitățile digitale ale acestora pentru a-i pregăti pentru locuri de muncă bazate pe tehnologie. Tehnologia ca mediu sau ca resursă educațională include „numeroase dispozitive, formate, aplicații și programe și este utilizată pentru a îmbunătăți procesul educațional” (Ceobanu 2020: 23). Intensificarea tehnologiei, dar și utilizarea acesteia în societatea românească a stimulat nevoia de educație digitală atât pentru elevii din învățământul preșcolar, cât și pentru cei din învățământul preuniversitar.
Dependența de tehnologie digitală este în creștere rapidă și trebuie tratată cu atenție sporită asupra modului în care elevii o utilizează. Mai mult, cererea din ce în ce mai mare pe piața muncii pentru calificări ale forței de muncă, bazată pe competențe digitale, a obligat instituțiile de învățământ să faciliteze elevilor accesul cât mai multor resurse online, pentru a-i adapta la o lume digitală, inovatoare. Trecerea de la metodele trandiționale la cele moderne, bazate pe metode educaționale în mediul online, a surprins sistemul educațional într-o etapă „cu nevoi accentuate de formare a competențelor educaționale atât în rândul elevilor, cât și al profesorilor, lucru care, într-o măsură semnificativă, a îngreunat adaptarea la școala online” (Alexandru 2020: 13).
În acest context, putem constata deschiderea către era științei, cea în care abstractizările și reprezentările complexe sunt accesibile tuturor, eră care nu de mult era numai la dispoziția oamenilor de știință (v. Ceobanu 2020: 31). Având în vedere aceste aspecte, marele avantaj al utilizării tehnologiei în procesul educațional se raportează direct la noțiunile pur teoretice/științifice care pot fi întrebuințate într-o manieră mult mai simplificată de către elevi sau într-o formulă mai atractivă.
Evoluția continuă a tehnologiei ajunge să aibă un rol esențial asupra vieții noastre, oferindu-ne alternative de comunciare și socializare. Elevii arată aviditate deosebită în ceea ce privește tehnologia, integrând-o în viața de zi cu zi. Din perspectivă socială, observăm numeroasele rețele de socializare folosite de către aceștia, precum: Facebook, Instagram, Skype, Twitter, WhatsApp ș.a. Prin acestea, literația digitală, abilitate de identificare și înțelegere prin mijloace scrise, audio și digitale, treptat, a avut o pondere din ce în ce mai ridicată asupra gradului de utilizare în sistemul de învățământ.
În pofida acestor lucruri, mediul școlar s-a arătat, deseori, reticent față de predarea bazată pe anumite metode online, evidențiind mai degrabă, dezavantaje, nu avantaje ale acestora. Totuși, literația digitală în actul predării dezvoltă anumite avantaje, cum ar fi: motivația și implicarea elevilor datorită interesului pe care deja aceștia îl au pentru tehnologie, profesorii pot adapta anumite conținuturi pentru fiecare elev cu ajutorul unor platforme interactive (Wordwall, Kahoot, VoxiClinic, Timlogo, Eduboom, Kidibot etc.), permițând totodată și colaborarea dintre elevi în timp real (munca în echipă realizată cu ajutorul Google Docs).
Adesea, profesorii se tem de ideea conform căreia tehnologia ar putea înlocui în integralitate munca lor la catedră. Acest lucru nu poate deveni o realitate, deoarece cadrul didactic nu este numai un „mijloc” prin care elevii obțin anumite informații, ci și un spirijin în demersul învățării a anumitor noțiuni abstracte, aspect pe care tehnologia nu-l poate îndeplini în totalitate. Platformele online oferă o nunață diferită în ceea ce privește rolul profesorului și al elevului. Activitatea elevului, dacă ne referim la dezvoltarea sa prin intermediul tehnologiei, se modifică, deoarece implicarea profesorului scade, acesta nemaiavând control total asupra motivației elevului, dar nici asupra mentalității create în urma noțiunilor dobândite.
Fiecare elev percepe diferit anumite informații, de aceea atribuția cadrului didactic devine substanțială, prioritatea acestuia oprindu-se la ghidarea elevului spre o înțelegere corectă a lucrurilor. Predarea cu ajutorul metodelor online presupune și schimbarea rolului pe care un profesor îl are. Acesta devine, în timpul predării cu ajutorul tehnologiei, un coordonator al activității de predare, dar și administratorul platformei respective. Desigur, actul didactic nu trebuie să fie realizat numai prin unelte digitale, căci acest lucru ar reduce considerabil efortul cadrului didactic în sala de clasă și, automat, s-ar produce disfuncționalitate la nivelul clasei de elevi.
Mai presus de întrebuințarea tehnologiei este pedagogia care stă în spatele acesteia, iar astfel profesorul rămâne cel care face acest lucru posibil. În accepțiunea profesorului Ion-Ovidiu Pânișoară „trebuie ca tehnologia să rămână o parte importantă a vieții noastre, dar modul în care o folosim și gradul la care o folosim va face diferența dintre amenințare și oportunitate” (Pânișoară 2020: 100). Credem că accesul la tehnologie este un factor important pentru menținerea interesului pentru anumite conținuturi prevăzute în programele școlare, însă accesarea unor metode de predare online fără context de învățare (Cum învățăm? Cum aplicăm corect ce am învățat? Unde trebuie să aplicăm?), nu va facilita dezvoltarea competențelor necesare în procesele educaționale sau profesionale viitoare.
Literația digitală, având caracter global, este într-o continuă dezvoltare, iar sursele de învățare se multiplică rapid. În acest sens, trebuie să punctăm anumite particularități ce țin strict de manualele școlare care, odată cu avansul tehnologic, sunt puse la dispoziția oricărui profesor/individ. Socotim că atât structura manualelor școlare, cât și conținutul acestora trebuie regândite, căci el reprezintă „unul dintre instrumentele de bază folosite deopotrivă de doi actori principali ai sistemului de învățământ, elevul și profesorul” (Lazăr, în Ceobanu, Cucoș, Istrate & Pânișoară 2020: 273).
Manualul utilizat fie el în format letric, fie în format digital (cum se obișnuiește în școala românească), reprezintă o sursă de informare, oferind suport cadrului didactic pentru structurarea unui anumit conținut. Cu toate acestea, cercetătorii încearcă să răspundă la o întrebare fundamentală: Putem vorbi despre un rol formativ al conținuturilor manualelor? Aceștia sunt de părere că unul dintre criteriile care trebuie luate în considerare în momentul realizării unui manual școalar trebuie să vizeze personalitatea elevului, dar și măsura în care un elev poate aplica un anumit conținut în viața sa (Idem: 275). Doamna profesoară Mușata-Dacia este de acord cu acest aspect, întrucât „concepția actuală asupra dezvoltării cognitive a individului este interacționistă și constructivistă” (Bocoș 2013: 45).
Pe lângă aceste aspecte, vedem necesitatea unei schimbări și în ceea ce privește realizarea exercițiilor din manuale, căci scopul lor trebuie să reflecte abilitatea elevului de a fi critic și de a fi abil în susținerea unei comunicări atât scrise, cât și orale. Suportul tehnologic, respectiv accesul manualelor digitale, trebuie să evite supraîncărcarea informațională sau complexitatea conținuturilor. Scopul școlii este de a dezvolta și a pregăti elevul pentru numeroasele trepte, astfel că „manualul trebuie să echilibreze rolul de real suport în învățare, în egală măsură pentru profesor și elevi, un real instrument pentru ambii actanți principali ai sistemului educațional” (Lazăr, în Ceobanu, Cucoș, Istrate & Pânișoară 2020: 285).
Deși literația digitală prezintă numeroase aspecte pozitive, ca orice altă metodă, prezintă și anumite dezavantaje care nu trebuie omise. Tehnologia are un impact deosebit asupra vieții oamenilor, indiferent de vârstă. Din acest considerent, este necesară o atenție deosebită asupra influenței pe care aceasta o are asupra elevilor din școală. Principalele riscuri care reies din utilizarea tehnologiei în context educațional se referă la lipsa interacțiunii dintre elev și profesor (dacă acest lucru nu este făcut într-o manieră echilibrată), dar și ineficiența în vederea procesului de înțelegere a elevului, raportat la anumite noțiuni.
Lipsa interacțiunii dintre elev și profesor, pura prezentare a unor elemente de conținut, prezentate prin intermediul diverselor platforme educaționale, poate produce un proces de predare mecanic. În egală măsură, utilizarea continuă a tehnologiei poate duce la diminuarea concentrării unui elev, deoarece anumite platforme (Wordwall sau Kahoot) pot deveni factori care facilitează atenția elevilor numai pe moment, fără a le oferi posibilitatea de a-și dezvolta propria gândire critică. În loc să învețe, elevii doar „scanează” informațiile, fără a le înțelege, de fapt, conținutul.
Datorită complexității pe care învățarea online o prezintă, antrenarea profesorilor în acest sens devine importantă. Pentru elaborarea eficientă a sarcinilor de lucru, a activităților de învățare, a interacțiunilor dintre elevi este necesară o pregătire informatică a profesorilor, competență ce presupune formarea continuă și specializată (v. Glava 2009: 192). Formarea trebuie să încorporeze colaborări online. Platformele de tip eTwinning pot fi valoroase în acest sens. Acestea reprezintă un demers în grup, în care sunt implicați elevi, profesori, dar și părinți.
Un număr impresionant de cercetători încurajează utilizarea învățării bazate pe colaborarea în activitățile de la clasă, precizând că aceasta se poate realiza și în cadrul unor proiecte internaționale, în care elevii ating, în mod activ, un grad mai mare de înțelegere împreună cu elevi din același grup (v. Veenman, Benthum, Bootsma, Dieren și Kemp 2002: 87-103). Autorii sunt de părere că elevii învață să comunice eficient, să lucreze împreună, descoperind empatia față de coechipier. În eTwinning, „activitățile colaborative sunt proiectate de cadrele didactice și desfășurate de elevi, oferind oportunități de abordare transdisciplinară și interdisciplinară a curricumului, apropiate de manierele de lucru cu mai puține constrângeri din educația nonformală” (Velea, în Ceobanu, Cucoș, Istrate & Pânișoară 2020: 201).
Folosul acestei platforme este evidențiat chiar de către cadrele didactice implicate în acest tip de activitate de învățare, observând faptul că „aceste rezultate sunt în mod deosebit observate în cazul elevilor care au stima de sine mai scăzută, au competențe sociale precare, nu îndrăgesc lecțiile obișnuite, tradiționale sau provin din familii care nu au posibilitatea să călătorească” (Idem: 202). Având în vedere cele expuse mai sus, tindem să credem că aceste lucruri sunt văzute numai dintr-o perspectivă generală, nu urmărită pas cu pas. Pentru a oferi un rezultat general-valabil, care să demonstreze într-adevăr eficiența unei astfel de metode, trebuie să se ia în calcul eliminarea barierelor în ceea ce privește accesul la tehnologie.
Acest lucru presupune dotarea tuturor școlilor cu echipamente funcționale și o conexiune stabilă la rețeaua de internet, oferind suport constant tuturor elevilor proveniți din mediile rurale. Se pune întrebarea: Actualmente, aceste aspecte sunt stabilizate în toate cazurile? Răspunsul pare să fie undeva la mijloc, căci echitatea digitală, cel puțin deocamdată, nu există, fiind foarte multe școli care nu benefiziază de toate aceste unelte tehnologice și, mai cu seamă, nici de personal care să asigure instruirea pentru accesarea acestora. Rămâne totuși o oportunitate care este într-o continuă dezvoltare. Pentru cadrele didactice, acest proiect le-a oferit posibilitatea de a se ancora în noi provocări, unde au învățat să aplice noi metode de predare în diverse echipe transnaționale. Acest aspect le conferă un avantaj, căci au oportunitatea de a avea activități diferite, în funcție de curriculumul țărilor participante și diversitatea culturală a elevilor.
Considerăm că utilizarea tehnologiei în spațiul școlar trebuie raportată la o perspectivă a echilibrului, pornind de la constatarea faptului că aceasta este existentă în viața fiecărui individ, deoarece nu aplicarea acesteia în școli reprezintă reala problemă în sistemul educațional, ci adicția creată în urma utilizării ei. După părerea profesorului I. O. Pânișoară, lipsa tehnologiei, dar și inaccesibilitatea elevului la aceasta, atrage după sine „o denaturare a relației dintre elevii de acum – viitori adulți de mâine – și instituțiile sociale în care aceștia se vor integra” (Pânișoară 2020: 101).
Dinamica literației digitale a crescut, cel puțin în ultimii ani, exponențial. Atitudinea noilor generații de elevi este deja împănată în contextul virtual din societatea de astăzi. Este clar că tendința anumitor școli de a rămâne la periferia acestor schimbări nu mai poate să continue, ci trebuie să dea dovadă de adaptabilitate și flexibilitate în funcție de elev, în funcție de circumstanță. Este esențial ca școala să nu se arate imobilă din acest punct de vedere, ci să construiască un cadru educațional în care tehnologia să fie folosită și aplicată într-un mod responsabil, astfel încât să sprijine elevul.
Susținerea profesorilor în acest demers, prezentarea atât a riscurilor, cât și a beneficiilor sunt pași importanți spre integrarea rațională a tehnologiei în sistemul educațional din zilele noastre. Educația digitală, după cum am văzut mai sus, nu trebuie să reflecte numai utilizarea unor modalități moderne de predare, ci trebuie să-și demonstreze eficiența în dezvoltarea gândirii critice a elevului.