Limbajul, în perioada lui de formare, se caracterizează printr-o dislalie fiziologică și una patologică. Diferențierea dintre fiziologic (particularitățile de vorbire) și patologic (deficiențe de vorbire) se face ținându-se seama de perseverarea tulburării de articulație și de vârsta copilului.
Sunetele care apar primele în vorbirea copiilor nu sunt așa de des afectate și chiar când apar asemenea tulburări, ele se corectează mai ușor. Printre acestea se numără vocalele /a, e, u/ și consoanele /b, p, t, d, m, n, c, g/. Sunetele siflante, șuierătoare, africate și vibranta /r/ sunt afectate cel mai mult și mai profund și deci, tratamentul lor este mai de durată. În formele grave de dislalie, cum este tetismul, ca și în cazul agramatismelor, nu este afectată numai reproducerea corectă a sunetelor și cuvintelor, ci și modul de organizare a cuvintelor în propoziție.
Unii cercetători ai limbajului au subliniat caracterul ereditar al dislaliilor grave, mai ales pe linie paternă. Tulburările de articulație cu caracter temporar formează grupa dislaliilor fiziologice. Evoluția lor este condiționată de factorii ereditari. În literatura de specialitate s-au semnalat dislalii fiziologice de natura ereditară de doua ori mai multe la băieți decât la fete. Aceasta formă de dislalie înregistrează un proces de regresie, iar în jurul vârstei de patru ani o parte din manifestările ei dispar de la sine. Tulburările fiziologice de articulație care se mențin peste vârsta de patru ani se caracterizează prin permanentizarea unui mod defectuos de vorbire. Ele formează grupa dislaliilor patologice. Conchid că dislalia fiziologica poate avea o evoluție pasivă, în sensul că dispare treptat, sau o evoluție negativă, adică, în anumite cazuri, se poate transforma și trece treptat în dislalia patologică, a cărei caracteristică esențială constă în neconcordanța dintre modul de pronunție și vârsta celui care vorbește, cât și în stabilitatea pronunției defectuoase. Pentru a evita fixarea stereotipiilor de pronunție defectuoasă, trebuie ca exercițiile logopedice sa fie introduse cât mai de timpuriu, pe la trei-patru ani, acolo unde nevoia lor se face resimțită. În perioada aceasta se desfășoară mai bine activitatea practică de instruire verbală și cu o pondere mai mare se dezvoltă aparatul central și periferic al vorbirii. Anume în perioada aceasta de vârstă trebuie sa fie dezvoltată vorbirea la copii, deoarece mai târziu acest lucru este mai greu de realizat. La vârsta de 6 -7 ani copii posedă bazele vorbirii orale externe.
Cercetările diferitor autori demonstrează că, dacă calitățile lingvistice, intelectuale, emoționale corespunzătoare nu s-au format din diferite motive în primii 6-7 ani de viață, în perioada următoare e dificil să fie compensate, iar uneori formarea lor devine imposibilă.
Modul în care copilul se realizează pe linia achizițiilor, în planul vorbirii și al dezvoltării psihice, este influențat de o serie de factori, precum mediul de viață și de activitate al copilului, preocuparea adulților pentru stimularea vorbirii sale, eficiența procesului educativ, capacitățile intelectuale ale copilului, afectivitatea și personalitatea acestuia. Este necesar, prin urmare, ca toate organele și aparatele vorbirii să se dezvolte normal, pentru a determina o dezvoltare armonioasa a limbajului. Aceasta este o condiție necesară, dar nu și suficientă. Atunci când unele dintre aceste condiții lipsesc, se instalează tulburările de limbaj. Ele limitează dezvoltarea copilului. Tradițional, vârsta de 6-7 ani este perioada când sistemul fonologic al limbajului se achiziționează în totalitate. Tulburările apărute în această perioadă sunt considerate patologice.
Tulburările de limbaj se diferențiază de particularitățile vorbirii individuale, acestea din urmă reprezintă variații în limitele normalului ale limbajului. Tulburările de limbaj, însă, prezintă anumite caracteristici:
- Neconcordanța dintre modul de vorbire și vârsta vorbitorului
- Caracterul staționar al tulburărilor de limbaj
- Succesibilitatea mărită la complicații neuro-psihice
- Necesitatea aplicării unui tratament logopedic.
Clasificări ale tulburărilor limbajului
După cum am menționat, însușirea limbajului este o activitate care presupune un efort îndelungat din partea individului. Aceasta este pentru ca tehnica de recepționare și de exprimare a comunicării este una din cele mai complicate priceperi omenești, ținându-se cont de dificultățile coordonării mișcărilor foarte fine ale aparatului fonoarticulator un anumit procent al semenilor noștri nu reușesc să stăpânească tehnica vorbirii, de aceea prezintă tulburări de limbaj.
Este absolut necesar să se facă o delimitare precisă între particularitățile individuale ale limbajului și tulburările de limbaj. Primul indiciu pe baza caruia putem suspecta un copil ca având tulburări este frecvența mult mai mare a dificultăților de exprimare față de posibilitățile medii pentru vârsta lui. În acest sens tulburările în vorbire trebuie să fie tratate cat mai timpuriu după apariția lor.
În categoria tulburărilor de limbaj se cuprind toate deficiențele de înțelegere și exprimare orală, de scriere și citire, de mimică și articulare sau orice tulburare, indiferent de forma sa, care se răsfrânge negativ asupra emisiei ori a percepției limbajului. „Prin tulburările de limbaj înțelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestările verbale tipizate unanim acceptate în limba uzuală, atât sub aspectul reproducerii cât și al perceperii, începând de la reglarea diferitor componente ale cuvântului și până la imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă” (M. Gutu 1975).
Alois Gherguț definește tulburările de limbaj ca disfuncții intervenite în recepționarea, înțelegerea, elaborarea și realizarea comunicării scrise și orale din cauza unor afecțiuni de natură organică, funcțională, psihologică sau educațională, care acționează asupra copilului mic în perioada apariției și dezvoltării limbajului.
În prezent, în literatura de specialitate există mai multe încercări de clasificare a tulburărilor de limbaj în funcție de varietatea criteriilor. Nici un autor n-a reușit consecutiv să întemeieze o clasificare bazată pe un anumit criteriu. Ca urmare la aceasta a apărut o necoincidentă atât în nomenclatura felurilor și formelor tulburărilor de limbaj, cât și în folosirea termenilor. Unele și aceleași dereglări erau numite cu diferiți termeni și invers, diferite dereglări erau notate cu același termen.
Una din primele clasificări a fost înaintată de A.Kussmaul (1887) care a supus analizei critice datele despre tipurile de dereglări, le-a sistematizat și a reglementat terminologia. Aceasta clasificare a stat la baza multor modificări în lucrările cercetatorilor din primele decenii a sec. XX ca: V. Oltușevschii, G. Guttman, A. Fresels, S. Dobrogaev.
Ursula Șchiopu propune o astfel de definire a tulburărilor de limbaj: comunicarea verbala depinde de trei funcții (Pichon):
- Funcția apetitivă – a vrea sa vorbești. Tulburările funcțiilor apetitive: mutismul (total sau selectiv și tulburări cauzate de întârzierea dezvoltării acestei funcții.)
- Funcția ordonatoare pentru a asimila și a organiza sistemul de semne folosit de cei din jur. Tulburările funcțiilor ordinatoare se exprimă prin intârzierea vorbirii sau tulburarea vorbirii primare, tulburare de limbaj de tipul bâlbâielii.
- Funcția de realizare care permite transmiterea la altul, prin intermediul cuvântului vorbit sau scris. Tulburarile functiei de realizare (anomalii, leziuni „instrumentale”, senzoriale sau motrice) se obiectivea-ză în dislalii, dizartrii și alte tulburări de articulare sau deficiențe de pronunție. Tulburările de limbaj rezultă din împiedicarea uneia din cele trei funcții, fapt ce determină o tulburare particulară caracteristică.
Constantin Păunescu (1966) diferențiază trei mari categorii de sindroame:
- Sindromul dismaturativ manifestat prin întârzierea simplă în apariția și dezvoltarea vorbirii: dislalia de evoluție, bâlbâiala fiziologică, dislexia – disgrafia de evoluție.
- Sindroamele extrinseci limbajului și vorbirii, dislalia, disartria, disritmia-bâlbâiala, tahilalia, bradilalia.
- Sindroame intrinseci limbajului și vorbirii comportând tulburările elaborării ideaționale a limbajului și grupând sindromul dezintegrativ sau disfazia și sindromul dezintegrativ sau afazia.
În logopedie se folosesc patru tipuri de clasificări a tulburărilor de limbaj:
I. Clasificarea clinico-pedagogică;
II. Clasificarea psiho-pedagogică;
III. Clasificarea pedagogică;
IV. Clasificarea logopedică.
I. Clasificarea clinico-pedagogică. Această clasificare se bazează pe tradiționala legătură a logopediei cu medicina și este orientată spre corectarea deficiențelor vorbirii, spre cultivarea atitudinii diferențiate către lichidarea lor și e îndreptată spre aprecierea maximă a tipurilor și formelor de tulburări. Ea se orientează asupra unui ansamblu de criterii psiholingvistici și clinici. Rolul conducător îi revine criteriilor psiholingvistici (Volcova, L.S.):
1. Dereglarea formei limbajului (oral, scris).
2. Dereglarea felului de activitate verbală corespunzător fiecărei forme (pentru cea orala – dereglarea vorbirii și înțelegerii, pentru cea scrisa – dereglarea scrierii și citirii).
3. Dereglarea etapei de apariție și percepere a vorbirii.
4. Dereglarea operațiilor care realizează îndeplinirea însărcinărilor la o etapă sau la alta a procesului de apariție și de percepție a vorbirii.
5. Dereglarea mijloacelor de îndeplinire a însărcinărilor.
Criteriilor clinice le revine rolul de concretizare și sunt orientate spre lămurirea funcției substratului anatomo-fiziologic, dereglării lui și apariției cauzelor. Dintre acestea evidențiem:
- factori care au condiționat la apariția tulburărilor (biologici sau sociali)
- în baza cărui fon se dezvoltă tulburarea (organic sau funcțional).
- în care zonă a sistemelor verbale e localizată tulburarea (centrală sau periferică).
- nivelul de tulburare a aparatului central sau periferic al vorbirii.
- timpul aparitiei.
II. Clasificarea psiho-pedagogică (după Levina, R.E.) Aceasta clasificare se bazează pe selectarea semnelor deficienților verbali, care sunt importante în realizarea procesului instructiv-educativ al copiilor. Pentru aceasta e necesar de a găsi manifestări comune ale defectului în cadrul diferitor forme ale tul-burărilor de limbaj. Pe baza criteriilor psihologici și lingvistici se evidențiază: componenți structurali ai limbajului (latura fonetică, vocabularul, structura gramaticală); aspectele funcționale ale vorbiri; intercalarea formelor de limbaj (oral și scris)
1. Tulburarea mijloacelor de comunicare (fonetice, fonetico-fonematice; nedezvoltarea generală a vorbirii; tulburarea generala a vorbirii);
2. Tulburarea în întrebuințarea mijloacelor de comunicare (bâlbâiala)
III. Clasificarea pedagogică. Tulburările limbajului sunt diverse în conformitate cu atitudinea pedagogică ele pot fi clasificate în trei grupe.
1 Grupa – tulburări fonetice a limbajului. Esența lor constă în aceea ca, la logopat sub influența diverselor cauze se formează și se întărește o articulare schimonosită.
2 Grupa – tulburările fonetico – fonematice. Ele se exprimă prin aceea că, copilul nu numai pronunță defectuos unele sau alte sunete, dar și insuficient le deosebește, nu sesizează deosebirea acustică și articulatorie a sunetelor opoziționale. Aceasta condiționează la aceea ca ei nu cunosc structura fonetică a cuvintelor și comit greseli specifice în cadrul actului scris.
3 Grupa – tulburarea globală de limbaj. Ea se manifestă prin aceea că tulburarea se extinde atât în latura sonoră cât și în cea semantică. Nedezvoltarea generala a vorbirii are o diversă exprimare – de la lipsa totală a vorbirii până la forme ușoare ale tulburării limbajului cu elemente ale nedezvoltării laturilor: fonetice, fonetico-fonematice și lexico – gramaticale.
IV. Clasificarea logopedică. Criteriile în funcție de care se clasifică tulburările de limbaj (Gutu M. 1978): – Criteriul anatomo- fiziologic (tulburări ale analizatorului verbo-motor, verbo-auditiv; tulburări centrale sau periferice; tulburări organice sau funcționale.
- Criteriul structurii lingvistice afectate (tulburări de voce; tulburări de ritm si fluență; tulburări ale structurii fonetico – fonematice; tulburări complexe lexico-gramaticale; tulburări ale limbajului scris.
- Criteriul periodizării, în funcție de apariția tulburărilor de limbaj (perioada preverbală-pana la 2 ani; perioada de dezvoltare a vorbirii-2-6 ani; perioada verbal-peste 6 ani).
- Criteriul psihologic (gradul de dezvoltare a funcției comunicative a limbajului; devieri de conduită și tulburări de personalitate).
Tabloul tulburărilor de limbaj este următorul (după E. Verza 1982):
A. Tulburări de pronunție (dislalia, rinolalia, dizartria)
B. Tulburări de ritm și fluență a vorbirii (bîâbâiala, logoneuroza, tahilalia, bradylalia, aftongia, tulburări pe baza de coreie)
C. Tulburări de voce (afonia, disfonia, fonastenia)
D. Tulburări ale limbajului citit – scris (dislexia, disgrafia, alexia, agrafia)
E. Tulburări polimorfe de limbaj (alalia, afazia)
F. Tulburări de dezvoltare a limbajului (mutism psihogen, întârziere în dezvoltarea generală a vorbirii)
G. Tulburări ale limbajului bazate pe disfuncții psihice (dislogii, ecolalii, jargonofazii, bradifazii).
Cunoașterea unei asemenea clasificări prezintă importanță nu numai pentru activitatea de cunoaștere și terapie logopedică, dar și pentru diagnoza tulburărilor de limbaj. În activitatea de corectare, diagnosticul diferențial corect facilitează stabilirea metodologiei de lucru și fixarea cadrului general de recuperare. Nici o prognoză validă nu se poate adopta fara a ține seama de diagnosticul diferențial și evitarea unor confuzii între diferitele categorii de tulburări de limbaj. [41,p.80]
Bibliografie
Gherguţ Alois „ Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale: strategii de educaţie integrată ”, lași, Polirom, 2001
Nastas A, Banari, I Carpenco I. „Dereglari de vorbire la copii si corectarea lor”. Chișinau, 1984
Ungureanu D. „Copii cu dificultăți de învățare” București, Didactica, 1998
Verza E. .„Psihopedagogie specială”, București, 1998
Verza E.„Psihodiagnoza și prognoza în defectologie”, Revista de psihologie, 4
Verza F.„Defectologie și logopedie”Credis, 2007,
Волковa Л. С., „Логопедия” М., 1989