Legătura dintre şcoală şi familie – un pas important spre succes

În societatea actuală, copiii sunt asaltaţi de o mulţime de factori educativi formali, informali, nonformali. Pe lângă instituţiile consfinţite ( şcoala, familia, biblioteca, muzeul, biserica, clubul copiilor, televiziunea, radioul, internetul, presa scrisă) sunt şi organizaţii diverse ( ale copiilor, tinerilor, părinţilor etc.) fundaţii, specialişti în intervenţia socio-educativă.

Şcoala şi familia sunt agenţii educativi cu o influenţă deosebită asupra formării şi dezvoltării personalităţii copilului. Raporturile dintre cei doi factori educativi constituie un factor important, poziţia pe care o adoptă fiecare în relaţia şcoală-familie.

Şi profesorii şi părinţii sunt astăzi actorii unei paradigme a educaţiei, în care elementele fundamentale se construiesc şi se bazează pe valori şi principii referitoare la democraţie, drepturile omului, cetăţenie, libertate, toleranţă, justiţie, egalitate, etică, încredere, comunicare.

Generaţia tinerilor are un potenţial extaordinar, faţă de cea a părinţilor sau a străbunicilor noştri. Dezvoltarea precoce, accesul informaţional şi tehnologia avansată, integrarea economică multinaţională aduc  tinerilor provocări  şi posibilităţi imense, dar şi responsabilităţi pe măsură. Cei mai mulţi tineri reuşesc  să se dezvolte armonios; sunt însă şi aspecte negative în faţa cărora trebuie să fie pregătiţi.

Este un lucru ştiut de toată lumea că adolescenţa este o etapă de vârstă caracterizată prin transformări majore şi restructurări în plan biologic şi psihocomportamental. Ceea ce se ştie mai puţin este că nu doar adolescentul se transformă, începând să-şi dezvolte personalitatea, încercând să impună propriile păreri, ci şi familia.

Tinerii au nevoie de cineva care să-i asculte, să le împărtăşească emoţiile, să-i iubească, să le arate că sunt persoane minunate.
Familia este prima şcoală a copilului. Ea răspunde de trebuinţele elementare ale copilului, de protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Familia oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socioafectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.

Odată cu intrarea copilului în şcoală, responsabilitatea părinţilor se amplifică proporţional cu complexitatea sarcinilor instructiv-educative. Experienţa ne oferă permanent exemple edificatoare despre consecinţele care decurg din neparticiparea părinţilor la continuarea procesului educaţional alături de şcoală.

Relaţia care se creează între părinte şi şcoală este foarte importantă pentru formarea personalităţii elevului şi presupune cunoaşterea reciprocă şi punerea de acord în orice demers pedagogic.

O întrebare care ne preocupă este legată de ceea ce se întâmplă cu elevul. Faptul că el se află în dublă subordonare, pe de o parte faţă de părinţi, pe de altă parte faţă de cadrele didactice, îl plasează oare în postura de recipient în care se acumulează tot ce i se propune dintr-o parte sau din cealaltă?

Noua concepţie despre învăţarea formativă reorientează acţiunea pedagogică şi, ca atare, rolul părinţilor şi al educatorilor. Elevul este plasat în centrul acţiunii educaţionale, astfel încât întreaga activitate la care este solicitat trebuie concepută şi dirijată în direcţia în care elevul să înveţe, în dubla sa ipostază de subiect şi obiect, educându-se, dar îndrumat, orientat, relevându-i-se sistematic rezultatele pozitive şi corectându-i- se greşelile. Din această perspectivă, rolul părinţilor faţă de copilul devenit elev se schimbă. Ei înşişi au nevoie de îndrumarea educatorilor, de instruire în ceea ce priveşte modul de efectuare a sarcinilor şcolare şi controlul conduitei elevului.

Şcoala este un mediu complex de dezvoltare, teoretic structurat să sprijine pregătirea, să descopere vocaţia, să producă performanţa, să canalizeze energia intuitivă spre acumularea experienţei. Şcoala trebuie să ofere stabilitate, echilibru, încredere şi libertate de dezvoltare pentru noul om. Şcoala nu trebuie receptată ca o structură obligatorie, coercitivă, generatoare de efort care distruge plăcerea de a învăţa.

Obiectivele educaţionale nu pot fi realizate decât prin eforturile conjugate ale tuturor factorilor, în special ale factorilor activi: părinţii şi educatorii oficiali. Aceştia contribuie, în strânsă colaborare, la ridicarea nivelului instructiv-educativ a elevului integrat în colectiv. Reuşita acestei acţiuni presupune însă o cunoaştere specială a fiecărui copil. El trebuie urmărit permanent şi profund, sub toate aspectele personalităţii lui.

Formele de colaborare a familiei cu şcoala sunt diverse şi fiecare şcoală sau educator are libertatea de a stabili acele modalităţi care se dovedesc eficiente. Dintre acestea amintim: adunările pe şcoală cu părinţii, şedinţele pe clasă, convorbirile individuale şi consultaţiile în grup, excursiile şi călătoriile, lectoratele pentru părinţi.

Printr-o serie de metode pedagogice, părinţii trebuie atraşi alături de şcoală, determinându-i să adere la ideea de colaborare activă, acceptând rolul de factor responsabil. Practica a demonstrat, aşa cum spunea H.H. Stern ,,că şi educatorii au ceva de învăţat de la părinţi”.
Aceste întâlniri cu părinţii trebuie să se desfăşoare pe o bază tematică solidă.

Ea poate să facă parte dintr-un ansamblu de probleme educative a căror conştientizare, dezbatere şi rezolvare operaţională reclamă continuitate, reluare şi dezvoltare în perioadele de mai lungă durată. Munca şcolii cu familia impune un sistem, o unitate de obiective, metode şi măsuri care să conducă această colaborare specifică la un mod planificat de a lucra, astfel încât să nu se desfăşoare pur şi simplu incidental.

Cunoaşterea condiţiilor familiale ale fiecărui elev nu este suficientă, cu atât mai puţin dacă se realizează după o rămânere în urmă a elevului sau după un act de comportament necorespunzător. Se impune o cunoaştere prealabilă a fiecărei familii. ,,Şcolarul are nevoie de un cadru general de viaţă în care să se simtă în siguranţă. Pentru aceasta el are nevoie de părinţi calmi, înţelegători, afectuoşi, destul de maleabili în raporturile cu copilul, fără a da dovadă de slăbiciune. El are nevoie să simtă că părinţii se ocupă de el, că iau parte la micile lui necazuri şi la problemele care îl interesează, şi că nu se dezinteresează de ceea ce se întâmplă la şcoală. Dar în acelaşi timp, el are nevoie de un cadru de disciplină destul de ferm pentru a nu-l lăsa să-şi închipuie că libertatea lui e fără margini, şi totodată să ştie că părinţii săi împărtăşesc acel nivel de exigenţă”( M.Gilly).

Părinţii trebuie să le stimuleze copiilor efortul, spontaneitatea, iniţiativa, independenţa şi încrederea în sine. Ei trebuie să conştientizeze că singura investiţie de valoare pe care o familie o poate face pentru copil este investiţia pentru mintea şi spiritul acestuia.

Atât familia cât şi şcoala joacă un rol important în modelarea elevului într-o societatea în care atacul anticultural şi antivaloric al mijloacelor de circulaţie şi de difuzare a informaţiei este mai virulent, provocând chiar mutaţii la nivel social. Rolul părintelui şi al educatorului  este cel de asociat, de partener, impunâdu-se copilului asocierea la preocupările familiei şi la cerinţele şcolii.

,,Jurnalul clasei” sau ,,Caietul dirigintelui” sunt documente care pot să conţină însemnările profesorului diriginte cu privire la activităţile desfăşurate cu familia sau însemnările unor părinţi despre munca lor de sprijinire a şcolii sau de organizare a condiţiilor de instruire şi educare acasă a elevilor, de îndrumare pentru şcoală.

Relaţia şcoală-familie include activităţi de amenajare a sălii de clasă în care învaţă elevii, participări ale părinţilor în organizarea activităţilor extracurriculare şi educative precum: excursii, drumeţii, carnavaluri etc.

Pentru ca această colaborare ideală să se realizeze, trebuie să existe voinţa colaborării, iar factorii educaţionali implicaţi să se considere parteneri, în adevăratul sens al cuvântului.

Şcolile trebuie să planifice şi să implementeze programe de parteneriat pentru a amplifica implicarea părinţilor. Scopul educaţiei este de a forma un om cu o gândire liberă, creativ, sociabil.

Parteneriatul real între şcoală şi familie nu este cel înscris pe o coală de hârtie, semnat de către director şi de către părinte, ci este relaţia activă de implicare şi de o parte şi de cealaltă, este bucuria şi tristeţea, este reuşita şi eşecul, este zbaterea şi rezultatul, din care elevul este beneficiarul.

Referinţe
1.Baban,  Consiliere educaţională, Cluj-Napoca, 2001
2.Baran-Pescaru, A., Parteneriat în educaţie: familie-şcoală, Editura Aramis, Bucureşti, 2004
3.Cucoş, Constantin, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice, Editura Polirom, Iaşi, 2009
4.Golu, Mihai, Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2002
5. Jucu, R., Manolescu, M., Pedagogie, Editura Fundaţiei Culturale ,,D. Bolintineanu”, 2001.

 

prof. Marcela-Carmen Mărgulescu

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/marcela.margulescu

Articole asemănătoare