Socrate spunea: „Cunoaște-te pe tine însuți!”. Consider că, pentru a fi buni educatori ai copiilor noștri, este necesar să urmăm acest îndemn și să ne explorăm sinele. Familia este mediul în care copilul crește și se dezvoltă armonios numai în anumite condiții. În lipsa acestora, dezvoltarea copilului va fi una incompletă. Având în vedere că cea mai mare parte a timpului este petrecută de copil în familie, aceasta fiind primul educator al copilului și cel care lasă cea mai puternică amprentă asupra lui, este evident că mediul familial trebuie să fie unul sănătos și educativ.
Familia este definită ca fiind „o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai mulţi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie şi/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puţin latura biologică şi/sau cea psihosocială” (Mitrofan, I., Ciupercă, C., Introducere în psihosociologia şi psihosexologia familiei, 1997, pag.17).
Printre condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o familie pentru a asigura un mediu cât mai bun pentru creșterea și dezvoltarea copilului se numără: completitudinea familiei (mama, tata – este important ca ambii părinți să fie prezenți, lipsa unuia dintre ei afectând puternic copilul pe termen lung); relațiile bune, afectuoase, de respect dintre membrii familiei (părinții constituie adevărate exemple pentru copii, aceștia imitând și preluând comportamentul părinților); exemplul pozitiv al părinților (copilul vede în părintele lui un adult care are întotdeauna dreptate, deci este bine tot ceea ce face, chiar dacă este greșit); asigurarea tuturor trebuințelor fizice, de ordin material (copilului care îi lipsesc hrana, căldura, îmbrăcămintea sau încălțămintea necesare traiului zilnic îi este afectată integritatea fizică, cât și cea psihică). Deciziile care se iau în legătură cu copilul trebuie să fie discutate în prealabil de către ambii părinți și acceptate de către aceștia. Cazurile în care deciziile familiei se iau în prezența copiilor și mai ales când acest lucru se face pe un ton ridicat, părinții fiind în dezacord, nu au o bună influență asupra formării caracterului celor mici. De asemenea, în familie trebuie să fie recunoscută autoritatea părinților, care nu înseamnă violență sau forță, ci un comportament echilibrat, care să corespundă faptelor copiilor și mai ales un comportament constant. S-a constatat că în familiile cu mai mulți copii, tendința acestora de a fi egoiști este mult diminuată, ceea ce înseamnă că în aceste familii climatul educativ este unul mult mai bun.
În societatea contemporană, familia nu-și mai crește copiii ca în deceniile trecute. Părinții acordă copiilor lor libertate într-un grad mai mare decât înainte, în ceea ce privește opinia și faptele. Pe de altă parte, se pare că i se răpește copilului timpul lui liber, propria copilărie, prin antrenarea acestuia în diverse activități care vin în completarea școlii și care au rolul de a întregi profilul lui de personalitate. Toate acestea sunt completate de reducerea timpului pe care părinții îl petrec efectiv cu copiii, acest lucru ducând de multe ori la scăderea stimei de sine, la comportamente indezirabile, cu scopul atragerii atenției. „Viața socială se află într-un proces intens sub influența revoluției tehnico-industriale. Familia se supune unor puternice influențe de dispersie: absorției tatălui în viața socială și profesională i-a urmat absorția mamei. Aceste absorții se traduc prin contacte mult mai scurte și puține cu copiii în familie, adesea nesemnificative, deoarece părinții revin în familie de multe ori tensionați de numeroasele probleme traversate în cursul zilei.” (Ursula Șchiopu, E. Verza, Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții, 1997, pag. 255).
Pe măsură ce copiii cresc, problemele care apar între părinți și copii cresc și ele. Apare așa numitul conflict între generații. Adolescenții încep să-și manifeste din ce în ce mai mult personalitatea. Apar acum comportamente neadecvate social, comportamente care au efecte și consecințe negative în viața întregii familii. „Psihologii și sociologii au ajuns la concluzia că principala cauză a stării conflictuale o constituie lispa de comunicare: părinții nu reușesc întotdeauna să se facă înțeleși și nici să-i înțeleagă pe copii.” (Nastasia Poroșnicu, Ghid pedagogic pentru părinți, 2006, pag. 26).
Copilăria este perioada în care familia are un rol deosebit de important în creșterea copilului, părinții fiind cei care contribuie semnificativ la dezvoltarea limbajului, dezvoltarea emoțională, pregătirea pentru școală. Treptat, influența părinților pierde din intensitate, ajungând în perioada adolescenței, când rolul părinților pare, din perspectiva copilului, unul minimal. Se acordă mult mai multă importanță rolului grupurilor de prieteni, comunicarea cu părinții fiind îngreunată.
Rolul familiei în perioada adolecenței este unul de maximă importanță, lucru pe care părinții îl conștientizează. Este greu însă de înțeles un adolescent și astfel părinții nu știu cum să se comporte cu copiii și cum să-i ajute să depășească perioada prin care trec. Cu toate acestea, familia își păstrează funcția educativă, chiar pentru tot parcursul vieții. Comunicarea este calea cea mai bună pentru ca cele două părți (părinții și adolescenții) să poată ajunge la înțelegere, la o cale comună, care să aducă beneficii tuturor.
Familia în care crește un copil poate fi familie completă, biparentală sau familie monoparentală. Copiii care cresc cu ambii părinți au o creștere și o dezvoltare mai armonioase și mai puțin anevoioase decât cei care cresc în familii cu un singur părinte. Cei care își privesc familia destrămându-se sub ochii lor sunt dispuși unor traume psihice. Celor mai mulți dintre ei le este greu să aleagă să locuiască cu un părinte, dar sunt afectați și de modul în care acest lucru va fi văzut și comentat de către grupurile de colegi/ prieteni. Există și cazuri de copii abandonați de părinți în grija bunicilor sau rudelor îndepărtate. Consider că acești copii, necunoscând grija și afecțiunea pe care le-o putea asigura o familie, sunt cei care pot înțelege cel mai bine rolul important al familiei, tocmai din cauza absenței lui.
În societatea contemporană nu se mai pune atât de mult preț pe familia reprezentată din doi părinți căsătoriți. Se practică din ce în ce mai mult coabitarea, cu sau fără copii. Legislația în vigoare apără drepturilor copiilor născuți în familii în care tatăl și mama nu sunt căsătoriți, spre deosebire de trecut, când acești copii erau considerați nelegitimi și aveau mai puține drepturi decât acum.
Deși există multe schimbări legate de conceptul de familie, acesta căpătând valențe noi, ceea ce rămâne neschimbat este dreptul copilului de a crește frumos în familie, de a fi îngrijit, iubit și respectat. Familia rămâne primul educator și cel mai important din viața copiilor, cu un puternic impact atât asupra creșterii și dezvoltării fizice, dar și psihice. Pregătirea lui pentru viață este începută în sânul familiei, aceasta rămânând pentru tot parcursul vieții un punct de sprijin în orice situație. Sentimentul de siguranță este dat de o familie iubitoare și care se preocupă permanent de trăirile copilului, de felul în care acesta dovedește că poate sau nu să depășească obstacolele. Nevoia de a se simți protejat persistă de la vârste foarte mici până la maturitate.
Familia este cea care oferă modele de urmat copiilor, participând la formarea lor pe plan comportamental, intelectual și emoțional, alături de celelalte microgrupuri sociale. Un copil care beneficiază de atenția și sprijinul familiei va deveni un adult echilibrat și va crește la rândul lui copii echilibrați. „Mediul afectiv oferit de părinți, o viață ordonată în familie, sunt factori vitali pentru orice copil; își descoperă identitatea și propriul drum în viață, se simte în siguranță din punct de vedere moral, dobândește puterea de a depăși deznădejdea, teama, orice dificultate.” (Nastasia Poroșnicu, Ghid pedagogic pentru părinți, 2006, pag. 86)
Bibliografie
Crețu, Tinca, Psihologia vârstelor, Editura Polirom, Iași, 2009.
Mitrofan, I., Ciupercă C., Introducere în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Editura Alternative, Bucureşti, 1997.
Poroșnicu, Nastasia, Ghid pedagogic pentru părinți, Constanța, 2006.
Sion, Gabriela, Psihologia vârstelor, Editura Fundației România de mâine, București, 2014.
Șchiopu Ursula, Verza, Emil, Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997.