Având ca punct de plecare definiţia termenului „a preda”, existentă în DEX, conform căreia această acţiune înseamnă „a transmite cuiva în mod sistematic cunoştinţele unei discipline (în cadrul unei instituţii de învăţământ, al unor cursuri speciale), a expune o lecţie”, putem observa cu uşurinţă faptul că activitatea de predare constă în transmiterea de cunoştinţe, utilizând aşadar metode variate.
În sistemul de învăţământ tradiţional, cadrului didactic îi revenea rolul major şi activ în cadrul procesului didactic (cel de emiţător), acela de a transmite cunoştinţele spre un receptor aproape pasiv, determinat să memoreze şi să reproducă informaţia. Astfel, profesorul era o sursă de informaţii şi un actor principal, centrat pe manual, coordonator al activităţii grupurilor de elevi, creator de reguli pe care le impunea (ce, când, cum), un educator solitar a cărui activitate se reducea la lungi expuneri în cadrul cărora erau comunicate cunoştinţe de-a gata elaborate, pe care elevii urmau să le recepteze, să le memoreze şi să le reproducă atunci când li se cerea acest lucru.
O atitudine pozitivă a dascălului față de creativitate este unul dintre cei mai importanți factori care facilitează creativitatea. Prima condiţie pentru ca un copil să devină creativ este ca profesorul să aibă cunoștințe despre creativitate, despre psihologia creativității, despre posibilitățile acestuia de dezvoltare în procesul de învățământ. Elevii trebuie să fie încurajați să își exprime liber opiniile și manifestările, să fie învățați cum să formuleze o întrebare, să se joace cu ea, s-o reformuleze, să-și asume rolul de investigat.
Elevului trebuie să i se formeze încrederea că el nu poate trăi izolat, ci în colaborare cu colegii săi, cu care învață și se joacă. Ca partener al acestuia într-o relație educațională interactivă, cadrul didactic este cel ce coordonează munca acestuia și îl consiliază atunci când are nevoie de sprijin în învățare, aşa cum precizează şi Alexandru Roşca.
Elena Rafailă sintetizează următoarele conduite stimulative ale cadrului didactic: să permită copiilor să-şi exprime soluţiile, părerile personale; să arate acestora că ideile lor sunt valoroase; să utilizeze în anumite situaţii ideile copiilor, adaptându-le; să elimine din propria conduită tendinţa de a critica; să-i obişnuiască să respecte ideile colegilor dar şi să le utilizeze adecvat în răspunsurile lor; să-i stimuleze în a alege dintre mai multe soluţii pe cele mai convenabile, utile, elegante; să-i obişnuiască să lucreze nu doar individual, ci şi în echipă; să utilizeze frecvent activitatea independentă; să-i facă pe copii receptivi la umor; să instaleze o atmosferă permisivă; să-i familiarizeze pe copii cu procedee şi conduite stimulative;
Strategia didactică adoptată (metode şi mijloace didactice, modalităţi de evaluare şi de motivare) creează premisa valorificării conţinutului în această direcţi, valorificând multiplele lor valențe formative în cadrul activităţilor comune. Cu alte cuvinte, procesul de învăţământ este orientat astăzi în direcţia dezvoltării unei personalităţi autonome, dinamice şi creative, conectată la realităţile sociale. Lucrul acesta se reflectă în toate programele de limba şi literatura română.
Astfel, în nota de prezentare a programelor specifice acestei discipline, pentru nivelul gimnazial, se precizează faptul că „Disciplina Limba şi literatura română are un rol important în formarea personalităţii elevilor, în formarea unor deprinderi şi abilităţi necesare pentru a le asigura accesul postşcolar la învăţarea pe toată durata vieţii şi integrarea activă într-o societate bazată pe cunoaştere.”
Scopul studierii limbii şi literaturii române în perioada şcolarităţii obligatorii este acela de a forma un tânăr cu o cultură comunicaţională şi literară de bază, capabil să înţeleagă lumea, să comunice şi să interacţioneze cu semenii, să-şi utilizeze în mod creativ capacităţile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete din viaţa cotidiană, să poată continua în orice fază a existenţei sale procesul de învăţare, să fie sensibil la frumosul din natură şi la cel creat de om.
Studiul limbii şi literaturii române are de asemenea o contribuţie esenţială la „stimularea gândirii autonome, reflexive şi critice în raport cu diversele mesaje receptate, cultivarea unei atitudini pozitive faţă de comunicare, prin conştientizarea impactului limbajului asupra celorlalţi şi prin nevoia de a înţelege şi de a folosi limbajul într-o maniera pozitivă, responsabilă din punct de vedere social” , prin dezvoltarea spiritului critic, tolerant, deschis şi creativ, prin formarea unei personalităţi capabile să-şi asume propriile decizii, aptă să-şi argumenteze propriile opţiuni, înzestrată cu sensibilitate estetică, având conştiinţa propriei identităţi culturale şi manifestând interes pentru varietatea formelor de expresie artistică.
Aşadar, scopul studierii disciplinei fiind acela de a forma o personalitate independentă, capabilă să se integreze în plan social, achiziţia de cunoştinţe nu mai este considerată un scop în sine, ci este legată de formarea de competenţe şi atitudini dezirabile în plan social.
Ce sunt însă aceste competenţe? În activitatea şcolară se apreciază ca fiind competent un elev care dă dovadă de măiestrie în îndeplinirea unei sarcini, dovedind ceea ce ştie şi mai ales ceea ce ştie să facă. Definite ca „ansambluri de cunoştinte, deprinderi şi atitudini care urmează să fie formate până la finele şcolarităţii obligatorii, de care are nevoie fiecare individ pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru cetăţenia activă, pentru incluziune socialăşi pentru angajare pe piaţa muncii” , observăm că se face apel la cunoştinţe, dar şi la deprinderile dobândite prin învăţare, deprinderile intelectuale, care, conform lui Robert M. Gagne, sunt „capacităţi care îl fac pe individ competent.”
Ca urmare, competenţa, în sens generic, presupune un sistem de capacităţi, abilităţi, deprinderi, priceperi şi cunoştinţe prin care se asigură realizarea cu succes a acţiunii în fiecare din momentele ei.
În cazul disciplinei Limba şi literatura română, pentru ciclul gimnazial, competenţele generale vizează: „receptarea mesajului oral în diferite situaţii de comunicare; utilizarea corectă şi adecvată a limbii române în producerea e mesaje orale în situaţii de comunicare monologată şi dialogată; receptarea mesajului scris, din texte literare şi nonliterare, în scopuri diverse; utilizarea corectă şi adecvată a limbii române în producerea e mesaje scrise, în diferite contexte de realizare, cu scopuri diverse”.
Aceste competenţe generale, urmărite pe parcursul ciclului gimnazial, au un caracter de continuitate progresivă, la baza achiziţiilor din anul de studii anterior, adăugându-se încă un element de noutate, corelat însă cu nivelul de vârstă şi particularităţile psihice ale elevului. În acest context, revenind la definirea termenului „a preda”, acesta capătă noi valenţe, sensurile sale fiind influenţate în primul rând de caracterul formativ al activităţii didactice, apoi de accentul pus pe formarea de competenţe şi nu în ultimul rând de interacţiunea profesor- elev.
Caracterul formativ al activităţii didactice impune un nou mod de a privi actul predării. Astfel, a preda nu mai înseamnă doar a face cunoscute nişte conţinuturi, pe care apoi elevul să şi le întipărească în minte ci, mai ales, să-l înveţi pe acesta să participe activ la procesul didactic.
Dacă în învăţământul tradiţional predarea profesorului era o activitate explicativ-receptivă, profesorul transmiţând o sumă de cunoştinţe gata elaborate elevilor săi, iar educabilii aveau rolul unui auditoriu pasiv, ȋn şcoala modernă „predarea s-a transformat într-un factor care declanşează, stimulează şi orientează ansamblul activităţilor şcolare ale elevilor, printre care şi studiul individual, fixarea şi consolidarea noului, şi, deşi ar părea paradoxal, ea presupune şi controlul şi evaluarea conţinutului asimilat(…). De aceea, predarea este privită, predominant, ca o problemă de inducere a activităţii de învăţare la elevi şi de organizare, dirijare şi îndrumare a acesteia” .
Acest tip de predare presupune prezentarea unor sarcini prin rezolvarea cărora elevii îşi însuşesc, în mod activ şi conştient, noile cunoştinţe sau îşi dezvoltă priceperi şi deprinderi, totul însă sub îndrumarea atentă a profesorului, care devine organizator al activităţii, coordonator şi îndrumător al demersurilor elevilor. O activitate de predare se poate considera eficientă în măsura în care va determina stări afective pozitive elevilor, astfel încât dorinţa lor de cunoaştere şi implicare să devină intrinsecă. Pe lângă aceasta, profesorul trebuie să aibă în vedere şi alte condiţii deosebit de importante în actul predării: captarea atenţiei, stârnirea curiozităţii şi interesului, sensibilizarea pentru activitatea ce urmează a se desfăşura, stimularea dorinţei de a învăţa. Pentru aceasta, dascălul va căuta să formeze un comportament al pregătirii pentru învăţare, motivându-i pentru activitatea ce urmează să se desfăşoare dar şi influenţându-le atitudinile, opiniile, comportamentele prin tehnici specifice de convingere.
Actul predării se referă şi la interacţiunea profesor-elev, la relaţia bazată pe încredere reciprocă ce se construieşte în timp între cei doi actori ai actului educaţional, deoarece, în funcţie de modul în care aceştia colaborează, de maniera în care interacţionează, pot fi transmise cu succes cunoştinţele, pot fi îndrumate, coordonate şi evaluate eforturile de învăţare ale educabililor, un rol important avându-l astfel cadrul didactic.
Folosind strategii activ-participative de predare-învăţare-evaluare, profesorul îi determină pe elevi să aibă iniţiative, stimulează comunicarea, atât dintre ei cât şi cu cadrul didactic care devine partener al propriei lor deveniri ca fiinţă socială, acordă sprijin, încurajează, apreciază munca, efortul, contribuţia adusă, arătându-le cât au progresat. Clasa devine astfel un spaţiu al schimbului de idei în care fiecare elev are dreptul la exprimare, profesorul fiind un partener de dialog, un moderator care îşi ascultă cu atenţie interlocutorii, intervenind doar atunci când este cazul.
Şcoala modernă plasează elevul în centrul sistemului de învăţământ, iar profesorul devine conducătorul unui proces în egală măsură informativ şi formativ, orientând şi sprijinind elevii să ajungă prin efort propriu la descoperirea cunoştinţelor, pe care urmează să le adapteze, prelucreze şi integreze în structura lor cognitivă.
În literatura de specialitate se promovează ideea conform căreia „relaţia comunicativă la clasă, cooperarea elevului la activitatea didactică, asentimentul său la ceea ce înseamnă stabilirea unei relaţii benefice, depind mai mult de aspectul comunicării profesorului (cum comunică) decât de conţinutul ei informaţional (ce comunică).”
Devine necesar, pentru profesorul care predă limba şi literatura română, să urmărească în activitatea de predare atât însuşirea conceptelor de bază, cât mai ales dezvoltarea capacităţii elevilor de a pune întrebări, de a construi răspunsuri argumentate, cultivarea unor priceperi şi deprinderi de lucru cu textul literar sau nonliterar, exersarea gândirii critice, a creativităţii elevilor.
Numai adoptând un stil deschis, luând decizii consultându-se cu elevii, ţinând seama de dorinţele şi preferinţele lor, facilitând comunicarea, căutând să stabilească relaţii afective pozitive, bazate pe încredere, acceptare, va reuşi să influenţeze personalitatea elevilor, oferindu-le posibilitatea de a-şi dezvolta capacitatea de cunoaştere, viaţa emoţională, care să-i facă indivizi folositori societăţii şi lor înşişi, ideal dorit la nivel social.
Programa şcolară este un ghid indispensabil ce trebuie utilizat în activitatea didactică a fiecărui dascăl. Noua programă pune accent pe caracterul activ şi actual al limbii române şi conectarea ei la realităţile cotidiene. Programa actuală a renunţat la compartimentarea disciplinei în „limbă” şi „literatură”, optând pentru un nou model didactic în interiorul căruia funcţionează principiul de bază a trei deprinderi fundamentale pentru procesul de învăţare (a recepta, a utiliza, a realiza/ a produce).
În noua programă există o relaţie echilibrată între exprimarea orală şi cea scrisă, între procesul de a recepta şi cel de a realiza, de asemenea acordă o atenţie majoră formării de priceperi şi deprinderi şi nu transmiterii de informaţii, precum şi stimularea unor motivaţii în structura personalităţii elevilor. Era imperios ca teoria să cedeze în favoarea practicii, actuala programă orientându-se către latura formativă a învăţării, având drept scop modelarea unor elevi capabili să se raporteze la elementele de cultură şi civilizaţie autonomă, într-un mod reflexiv, critic şi nu în ultimul rând, creativ, aşa cum este de părere Ramona Pleşcău în stiul său.
Întorcându-ne la titlu şi raportându-ne la disciplina limba şi literatura română studiată în clasele de gimnaziu, putem spune că în zilele noastre activitatea de predare depăşeşte stadiul transmiterii unor informaţii, evaluării elevilor în funcţie de cât de bine au reprodus ceea ce le-a fost predat, notării conţinuturilor transmise de către elevi, în vederea emiterii unor şabloane, stereotipuri având ca model explicaţiile sau demonstraţiile cadrului didactic. Activitatea de a preda presupune mai întâi a avea drag de copii, a avea tact pedagogic, acel har cu care unii dintre noi au fost înzestraţi pentru a putea sensibiliza elevii în faţa frumosului literar, pentru a le stârni curiozitatea şi dorinţa de a se exprima clar, coerent, corect din punct de vedere gramatical, pentru a-i motiva să renunţe la utilizarea excesivă a mijloacelor informatice în favoarea lecturii.
Astfel, profesorul de limba şi literatura română, conform noului mod de a învăţa al elevilor, este chemat să înveţe el însuşi să predea într-un mod nou, să identifice acele strategii didactice care să genereze creativitatea, argumentarea şi exprimarea unor puncte de vedere într-o limbă literară impecabilă, fără a uita că fiecare elev este unic, că fiecare este o personalitate în formare, cu deprinderi şi aptitudini diferite şi că de el depinde ca elevul de gimnaziu să şi le cunoască şi să-şi însuşească acele competenţe de care va avea nevoie pentru a deveni o fiinţă socială aptă să se integreze pe piaţa muncii, astfel încât sa fie de folos nu doar societăţii ci şi lui însuşi, cunoaşterea corectă a propriei personalităţi constituind fundamentul evoluţiei sale pe parcursul întregii vieţi.
Bibliografie
1. Gagné, Robert Condiţiile învăţării, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1975.
2. Ionescu, Miron Instrucţie şi educaţie.Paradigme, strategii, orientări, modele, Cluj-Napoca, 2003
3. Neacşu, Ioan Instruire şi învăţare, Ed. Știinţifică, Bucureşti,2003.
4. Pleşcău, Ramona Programa şcolară‑analiză teoretico‑aplicativă, pentru disciplina limba şi literatura română-Columna, nr. 3, 2014.
5. Rafailă, Elena Educarea creativităţii, Editura Aramis, Bucureşti, 2002.
6. Roşca, Alexandru Creativitatea, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972.
7. Săucan, Doina-Ştefana Specificitatea comunicării didactice în contextul comunicării interumane, în vol. Competenţa didactică (coord. Stroe Marcus), Editura All, Bucureşti, 1999.
***Programa şcolară –Limba şi literatura română, clasa a V a- a VIII a Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, Bucureşti, 2009, p.2