Problemele de comportament în perioada copilăriei și preadolescenței se manifestă preponderent prin agresivitate, comportamente de intimidare și sfidare. Agresivitatea ( derivat din lat. aggresio) reprezintă „ansamblul de conduite ostile care se pot manifesta în plan conștient, inconștient, fantasmagoric, în scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unui obiect investit cu semnificație, conduite resimțite ca atare şi neprovocate de acesta. Agresivitatea este caracteristica relațiilor interumane, registrul ei de manifestare întinzându-se de la atitudinea pasivă de indiferență, refuz de ajutor, ironie, tachinare până la atitudinea de amenințare şi de acte de violență propriu-zise” (Gorgos, 1987). Baron şi Byrne (Ilut, 2004 apud Baron & Byrne, 2001) consideră agresivitatea ca fiind „orice comportament fizic sau verbal care intenționează să rănească pe altcineva”.
Deși mulți consideră agresivitatea o problemă de comportament a băieților, studiile privind prevalența acestui tip de manifestări au relevat faptul că eventualele diferențe sunt legate de tipul de agresivitate. Chiar dacă băieții manifestă niveluri mai ridicate de violență fizică, când vine vorba de violență relațională, diferența dintre genuri tinde să dispară. Copiii care nu manifestă comportamente prosociale și atitudini pozitive în interacțiunile cu ceilalți riscă să dezvolte probleme de comportament severe mai ales la vârsta preadolescenței respectiv a adolescenței, cum ar fi – implicare în bătăi, amenințarea altor persoane, cruzime față de animale, distrugerea bunurilor sau vandalism (Benga, Băban și Opre, 2015).
Analizând principalele teorii cu privire la agresivitate, s-a constatat faptul că, pentru a explica acest fenomen este importantă abordarea unei cauzalităţii complexe, adică aceea că agresivitatea se datorează atât unor structuri genetice particulare cât și unor patternuri comportamentale care sunt modelate de influențele mediului.
Un astfel de model complex este propus de către C. A. Anderson şi B. J. Bushman (2002) și anume modelul general al agresiunii – General Aggression Model. Claudia Marian în cartea ,,Agresivitatea înșcoală” (2011) prezintă teoriile majore ale agresivităţii:
A) Agresivitatea înnăscută
1. Premisele biologice ale agresiunii
Agresiunea în complexitatea sa nu poate fi pusă pe seama unei singure structuri nervoase sau a unui set particular genetic. Studiile arată că fenomenele psihice simple de tipul furiei, fricii, dezgustului, etc…nu se suprapun în totalitate peste mecanismele ce implică şi contextul social (jena, culpabilitatea). Apare astfel conceptul de ,,creier social”, adică posibilitatea de anticipare a reacțiilor celuilalt știind că acțiunile lui se sprijină pe setarea lui mentală.
2. Perspectiva etologica asupra agresivităţii
Etologii susțin ca aceste patternuri comportamentale sunt înnăscute. Ei pornesc de la premisa existentei unui ,,graunte” de agresivitate încăstrat în structura intima a fiintei, un instinct primar agresiv care va fi modelat de influenţele mediului prin intermediul capacităţii crescute de învățării.
3. Perspectiva psihanalitică asupra agresivităţii
Pulsiunile agresive se manifestă încă de la naștere, dar forma sub care ele apar şi zonele corporale de care sunt legate diferă de la un stadiu la altul (Munteanu, 1997). Soluția optimă de rezolvare a agresivităţii copiilor, propusă de psihanaliști, nu e deci reprimarea ei. Agresivitatea e un dat înnăscut care trebuie să se afirme (e legata de cunoaștere şi de energie vitală).
B) Agresivitatea dobândită
Actul agresiv, agresivitatea, ca şi orice altă conduită, dincolo de premisele sale înnăscute poate fi dobândită prin intermediul exercițiului, al repetiției.
Condiționarea clasică a agresivităţii
Esența condiționării clasice a unui comportament constă în asocierea repetată a unui stimul care provoacă în mod înnăscut o reacție, cu un stimul inițial indiferent, care treptat ajunge să genereze comportamentul chiar în absența declanșatorului înnăscut. Asocierea unor stimuli foarte puternici de frică, furie cu alții indiferenți, prin condiționare pot să producă reacții de fugă sau luptă chiar sub influența stimulilor inofensivi. În cazul omului condiționarea clasică a agresivităţii este întâlnită în cazuri extrem de rare, seamănă mai degrabă cu dresajul decât învățarea.
Condiționarea instrumentală a agresivităţii
Bandura consideră că frecvența apariției unui comportament agresiv este influențată de consecințele pe care subiectul anticipează că le va avea comportamentul respectiv sau cele pe care experiența i-a demonstrat-o că le-a avut deja. Consecințele ca fiind favorabile (întăriri pozitive) vor crește rata manifestărilor sale, în timp ce întăririle negative (pedepsele) tind să le blocheze. În general orice acțiune întreprinsă este motivată conștient sau inconștient de obținerea unor beneficii. Copiii pedepsiți sever pentru conduitele lor agresive, devin ei înșiși mai agresivi, iar ca adulți au tendina de a aplica aceleași tipare comportamentale. Studiile (Sears, apud Mitrofan, 1996) arată că acei copii care au fost grav pedepsiți în familie au tendința de a se comporta mult mai agresiv în afara ei în comparație cu cei care au fost pedepsiți mai puțin sever în familie. Agresiunea generată de frustrare, provocare fizică sau verbală poate avea, la rândul ei, manifestări distructive.
Învățarea observațională a agresivităţii
Referitor la aceste tipare de comportament, Zakriski şi colab. (2005) susțin că diferențele observate în ceea ce privește tipul de manifestări agresive ale fetelor şi băieţilor – referitor la învățarea observațională a agresivității, nu sunt date de diferențe de structuri de personalitate, ci mai degrabă de faptul că mediul social al celor două genuri devin din ce în ce mai diferite odată cu vârsta; chiar dacă tiparele lor de reacție la situațiile provocative sunt asemănătoare, ponderea provocărilor în grupul de similaritate e mai redus în cazul fetelor decât al băieților, la fel şi pedepsele aplicate de către adulți.
Factorii și formele agresivității
Studiile efectuate de către Watson, Skinner și Bandura arată că violenţa este rezultanta unor input-uri biologice puternice, și în acelaşi timp a influenţelor situaţionale şi de mediu. Chiar dacă acceptam existența unei baze biologice şi a predispoziţiei către agresiune asta nu înseamnă că fiinţele umane sunt programate să fie violente.
Acceptând aceste determinări multiple a agresivităţii umane, putem găsi strategii eficiente de prevenire şi limitare a acestui fenomen. Plecând de la cercetările realizate în ultimii ani, menționăm faptul că s-au identificat o serie de factori cum ar fi: jocurile video predominant agresive, expunerea frecventă la violenţa reală, violenţa media ; învăţarea socială prin expunerea la agresivitatea venită din partea mijloacelor media, a familiei de apartenență, violenţa TV; toleranța scăzută la frustrare – experienţele frustrante anterioare, supărarea excesivă, controlul emoţional scăzut, afectele negative; structură temperamentală predominant colerică ; boala mentală – încă de la Platon; disciplinarea parentală autoritară, exagerată, foarte severă; coeficientul de inteligenţă; impulsurile necontrolate; unele tulburări ale comportamentului care favorizează dezvoltarea unei tulburări de personalitate antisocială; un self-system pozitiv exagerat; abuzul sexual în copilărie etc.
Cu toate că există o diversitate de factori care conduc spre manifestarea unor comportamente agresive, în ultimii ani cercetătorii au atras atenția și asupra influențelor ce le exercită factorii de mediu în instalarea comportamentului agresiv, cum ar fi – familia, şcoala, mass-media, comunitatea. Concluziile evidențiate ne permit să demarăm unele programe care să aibă un impact semnificativ în prevenirea şi limitarea manifestărilor agresive prin intermediul procesului instructiv-educativ.
În ceea ce priveşte agresivitatea elevilor, R. Epstein este de părere că agitaţia specifică elevilor poate fi exlicată prin intermediul fenomenului de „extensie artificială a copilăriei”o creaţie a epocii actuale, datorată modificărilor neurofiziologie ale creierului.
Din păcate, mare parte din timpul liber al elevilor este destinat unor activități cu multă încărcătură agresivă și violentă, cum ar fi: jocurilor video, emisiunilor TV precum și delectarea cu muzica preferată. Pe lângă acestea ca și factori determinanţi ai manifestărilor agresive întîlnim relaţiile tensionate din cadrul familiei (climat socio – afectiv precar, inconsecvența pedepselor, atitudinea părinţilor faţă de copii, nivelul cultural al familiei, educația părinților etc.), influenţa grupului (uneori departe de a fi benefică), frustrările din mediul şcolar şi comunitatea.
În vederea spulberării mitului „crizei școlare”, ne alăturăm ideii de reconsiderare a atitudinii faţă de problema agresivităţii în mediul școlar,; această problemă indusă de influenţele societăţii postmoderne o întîlnim tot mai frecvent în relaţiile interpersonale tensionate care par să fie din ce în ce mai frecvente, în contextul familiilor şi al comunității care îşi abandonează rolul educativ considerînd că este sarcina şcolii, în situațiile în care şcoala nu găsește cele mai eficiente soluții de a face faţă provocărilor deoarece de multe ori televizorul/calculatorul a devenit „educatorul modern” etc…
Pe lângă aspectele de natura biologică identificate – dovezile din sfera etologiei, neurologiei, biologiei, etc., care predispun spre agresivitate, putem spune că un rol esenţial în apariţia manifestărilor agresive îl ocupă particularităţile mediului familial și social, modelele sociale și culturale oferite elevilor.
Specialiştii au arătat faptul că agresivitatea are un spectru larg de manifestări, îmbrăcând astfel diverse forme – de la pasivitatea, amenințări, intimidare și până la rănirea fizică. Dintre formele întâlnite exemplificăm următoarele: fizice: lovirea unor obiecte și persoane, rănirea/ autorănirea; verbale: hărțuirea, ameninţărea, ironizarea, umilirea repetată și intenționată, sarcasmul, calomnia, etichetarea; afective: excluderea din grupul de prieteni, marginalizarea, intimidarea, indiferenţa etc…
Dintre manifestările agresivității pasive, întâlnite în rândul elevilor amintim: reproşul frecvent că nu sunt înţeleşi sau apreciaţi de către ceilalţi așa cum ar trebui, refuzul sau rezistenţa pasivă de a îndeplini unele sarcini de rutină atât în contextulul social cât și în cel școlar, faptul că sunt certăreţi, criticile nefondate aduse cadrelor didactice sau părinţilor, se arată invidioși şi ranchiunoși faţă de alţi colegi, dau glas unor nemulţumiri exagerate şi persistente legate de ceea ce le oferă sau nu le oferăpărinţii, alternează între sfidare şi regret…
Agresivitatea indiferenţei, este o formă care evidențiază foarte bine comportamentul elevului întânit în viața de zi cu zi, a elevului postmodern. Tiparul acestuia este caracterizat prin lipsa implicării sau a participării în viața socială și școlară, refuzul de a gândi, de a trăi activ evenimentele, de a crea produse inovative, valoroase, cu alte cuvinte, de a exista. Aceasta atitudine o putem regăsi chiar și în relaţia cu familia, cu cei din jur, ceea ce denotă că elevul postmodern s-a transformat într-o fiinţă modulară (A. Toffler). Faptul că acest elev postmodern se sustrage frecvent de la realizarea unor sarcini sau nu se implică profund, abandonează sau renunță cu ușurință în faţa oricărui obstacol, indiferent de provocare ne face să tragem unele semnale de alarmă.
Bibliografie
Bandura, A., – ,,Social Foundation of Thought and Action: A Social-Cognitive Theory, Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall, 1986.
Bandura A. (1973). ”Aggression: a social learning analysis”, N-Y: Prentice-Hall, Englewood Cliffs.
Balica M., Fartuşnic C., Horga I., Ionescu, M. Jigău, M., Liiceanu A., & Mărutescu A. (2006).,Rezultatele cercetării de teren -Violenta în şcoală”, Bucureşti: Ed. Alpha.
Benga. O, Băban A., Opre A., (2015). ,, Strategii de prevenție a problemelor de comportament”, Edituta ASCR, Cluj –Napoca.
Bora H.C., (2011).,,Educație rațional emotivă și comportamentală pentru cadre didactice”, Editura Universității din Oradea, Oradea.