Suntem atât de obișnuiți să-i evaluăm pe ceilalți, să ne auto-evaluăm și să fim evaluați, încât gândul la o societate fără un sistem de evaluare școlară pare o utopie. Și totuși, cum ar arăta o societate în care sistemul școlar ar conține doar primele două componente: predare și învățare?
În primul rând, am avea nevoie de un feedback al activității.
Chiar și într-un sistem școlar fără existența unui catalog, ar trebui ca atât copilul, cât și profesorul să primească un feedback în cadrul procesului de educație, pentru a ști, ambii co-echipieri, că sunt pe drumul cel bun în atingerea țelului propus. În această utopie, putem presupune că acest feedback ar fi mai onest, mai corect, mai apropiat de nevoile reale de învățare ale copilului, neexistând presiunea dovedirii unei memorii ne-volatile și a unor abilități concretizate într-o cifră ce nu se mai șterge din catalog.
Copilul ar fi mai fascinat și mai curios, necondiționat de a dovedi ceva celorlalți.
Competiția nu ar fi cu ceilalți, ci cu el însuși, sub formă de joacă, învățarea curgând firesc spre particularitățile și interesele personale și nu pe acoperirea standard a unei plaje de materii impuse de către sistemul școlar. În această utopie, ar fi mai onest și pentru profesor. Acesta și-ar concentra mai mult eforturile pe a-l ajuta pe copil să descopere, să se minuneze de măreția lumii în care trăim, ar fi un partener și nu un judecător rece și distant de la catedră.
Profesorul ar permite copiilor să își urmeze fiecare ritmul și înclinațiile, nefiind interesat de uniformizare în predare.
Nu ar mai fi interesat de corectitudinea evaluării comparative ci de respectarea naturii umane, în a învăța pe măsură ce e pregătită și pentru ce e pregătită, potrivit etapelor de vârstă, particularităților personale, ritmului propriu, cu respect față de om și nu față de nota pe care a reușit să o atingă.
Un sistem școlar fără evaluare ar schimba modul de predare.
Profesorii înțeleg prin schema predare-învățare-evaluare faptul că profesorul predă, elevul învață, iar profesorul evaluează ce a învățat elevul. Nimic mai greșit. Poate că acest proces funcționează cu studenții ce au căpătat o anumită maturitate și motivație intrinsecă în a-și asuma etapa de învățare, însă statisticile legate de abandon școlar, notele și caietele elevilor de gimnazială, demonstrează că un copil la această vârstă nu poate să-și asume singur, fără sprijin și colaborare profesor-părinte, această etapă, de învățare.
Într-o lume fără sistem de evaluare, profesorul s-ar relaxa legat de „norma” de predare și de numărul de note ce trebuie puse, sau alte aspecte organizatorice, implicându-se personal în procesul de învățare, sprijinind copilul în înțelegerea și însușirea competențelor în cadrul acestei etape. Poate și pentru că ar avea mai mult timp. Timpul ce era alocat pregătirii evaluării, realizării acestei evaluări la clasă, corectările și feedback-ul transmis părinților, s-ar transforma în timp de calitate petrecut împreună.
Veți spune că este o utopie, așa cum am spus și eu. Veți argumenta că natura umană, dacă nu se știe controlată, nu va fi motivată să muncească.
Din păcate, rezultatele școlare și semi-analfabetismul funcțional, plus nivelul de dificultate al testelor de BAC și nu numai, ne arată că, chiar și în condițiile existenței unui sistem de evaluare, motivația pentru învățare nu poate fi condiționată de un astfel de control extern.
Nu suntem obișnuiți, însă ar putea să existe și o altfel de lume, în care să fii învățat „să ai încredere în celălalt” și nu „să îți încui ușa”. Să fii învățat „să ai încredere în celălalt” și nu să ți se spună „să îți ferești buzunarele”.
Într-o lume în care ar circula altfel de mesaje inter-umane, ar putea să existe și un sistem școlar fără evaluare, în care obiectivul final ar fi cu adevărat evoluția copilului într-o persoană adultă armonioasă, potrivit naturii lui. Ar însemna să ne bucurăm de viață și nu să luptăm pentru viață. Din păcate, într-o societate în care omul este nevoit să plătească un cost pentru a putea exista, un sistem școlar fără evaluare rămâne o utopie.