Transdisciplinaritatea: Temeiuri conceptuale (II)

Real și Realitate, termeni care susțin logica binară a fizicii clasice, au cunoscut în viziunea transdisciplinară o modificare fundamentală de substanță, provocând mutații axiologice, epistemologice și ontologice.

I.1 Transdisciplinaritatea teoretică

Liniile de forţă ale metodologiei transdisciplinare sunt:

  • Axioma ontologică: existenţa mai multor niveluri de Realitate ale Subiectului şi ale Obiectului;
  • Axioma logică: trecerea de la un nivel de Realitate la altul  se susţine pe logica terţului inclus;
  • Axioma epistemologică:  complexitatea  nivelurilor de Realitate.

I.1.2. Axioma ontologică:  niveluri de Realitate

„Singurul sens pe care îl pot  da verticalităţii omului: perceperea diferitelor nivele de Realitate.” -Basarab Nicolescu

Ce a generat necesitatea  articulării Realității pe niveluri multiple?  Și cum s-a ajuns la posibilitatea validării unei atare teorii? Răspunsul îl dă tot fizica, prin descoperirile ştiinţifice din primele  trei decenii ale secolului XX: domeniul subatomic al fizicii cuantice (1900), teoria restrânsă a relativităţii (1905) şi teoria generală a relativităţii (1916).

Ştiinţa clasică s-a fondat pe cele trei postulate formulate de Galileo Galilei în secolul al XVII-lea:
– „Existenţa legilor universale, cu caracter matematic;
– Descoperirea  acestor legi prin experienţa  ştiinţifică;
– Reproductibilitatea  perfectă  a datelor  experimentale.”

Postulatele, verificate prin teoriile fizice de-a lungul istoriei, de la Kepler, Newton până la Einstein, substituie limbajul sacru cu limbajul matematic, ceea ce conduce la schisma dintre spirit şi ratio, cu precădere în sec. al XIX-lea, când se instaurează  ideologia scientistă: „Pe plan spiritual, consecinţele scientismului au fost de asemenea considerabile. O cunoaştere demnă de-al său nume nu poate fi decât ştiinţifică, obiectivă. Singura Realitate demnă de-al său nume este, desigur, Realitatea obiectivă, guvernată de legi obiective. Orice altă cunoaştere în afara celei ştiinţifice este izgonită în infernul subiectivităţii, tolerată cel mult ca ornament ori respinsă cu dispreţ ca o fantasmă, iluzie, regresiune, produs al imaginaţiei. Însuşi cuvântul «spiritualitate» devine suspect, iar folosirea sa este practic abandonată.”

Fizica clasică operează cu un singur nivel de Realitate, marcat de principiul continuității  (verificat prin calculul infinitezimal al lui Leibnitz și Newton, presupunând că nu se poate trece dintr-un punct al spaţiului şi al timpului într-altul fără a se trece prin toate punctele intermediare); de cauzalitate locală  (orice fenomen fizic poate fi înţeles printr-o înlănţuire continuă de cauze şi efecte)  și ideea de determinism  (ecuațiile fizicii clasice sunt astfel alcătuite încât dacă sunt  cunoscute pozițiile și vitezele obiectelor fizice la un moment dat se pot prezice pozițiile și vitezele lor în oricare alt moment al timpului).

Această abordare scientistă impune perspectiva reducționistă (explicarea tuturor proceselor spirituale, biologice prin legile fizicii)  și obiectivă  a Subiectului față de Obiectul cercetat, consecințele fiind tulburătoare în planul ontologicului. Omul rațional substituie omul spiritual, transcendența este goală, iar istoria și natura se supun legilor obiective și deterministe.

Cele trei postulate au contribuit treptat la instalarea unei paradigme a simplicităţii – care devine dominantă la începutul secolului al XIX-lea. „Fizica clasică a ajuns să clădească, în decursul a două secole, o viziune liniştitoare şi optimistă asupra lumii, premergătoare pe plan individual ivirii ideii de progres.”  Visul matematicii, ca știință deținătoare a adevărului sau visul  unei „fizici universale” este năruit la mijlocul secolului XX, chiar din interiorul științelor, care le demonstrează incompletitudinea. Teoriile lui Kurt  Gödel , referitoare la incompletitudinea matematicii, au introdus incertitudinea între matematicienii care nu admiteau caracterul deschis al cunoașterii matematice și limitările metodei axiomatice a lui Euclid. „În orice clasă de sisteme necontradictorii există propoziții nedecidabile,”  afirmă logicianul, statuând astfel existența unor propoziții indecidabile, care nu pot să fie nici adevărate, nici false. Această teorie infirmă ideea potrivit căreia paradoxurile ar fi o anomalie, o limitare a gândirii, dimpotrivă se certifică deschiderea înspre noi orizonturi de cercetare, chiar premisa gândirii creatoare. Implicit, matematica și logica nu mai sunt văzute în dimensiunea  infailibilă a  perfecțiunii. Același lucru se întâmplă odată cu apariția mecanicii cuantice, care a introdus incertitudinea în fizică. Teorema lui Gödel din logică este complementară principiului nedeterminării al lui Heisenberg din fizica cuantică. Principiul incertitudinii (numit apoi de fizician principiu al nedeterminării)  susţine  imposibilă  determinarea  simultană  a poziţiei şi a vitezei  unei particule în mecanica cuantică, aşa cum este posibil în macrofizic, prin aplicarea principiilor mecanicii clasice newtoniene. Fiecare proprietate a particulei subatomice  poate fi măsurată cu acurateţe, dar nu simultan, pentru simplul motiv că aceasta nu are o poziţie şi o viteză precise.  Spre  deosebire de viziunea clasică asupra universului și realității, viziunea  cuantică  ne propune luarea în considerare a unei Realităţi multidimensionale, structurată pe niveluri multiple,  marcate de principiul discontinuității. Fizica cuantică a revoluţionat modul în care ştiinţa priveşte astăzi materia şi realitatea în general, producând  mutații și în logica bivalentă, care opera cu propoziții „adevărate” sau „false” și care acum acceptă logica terțului inclus.

Basarab  Nicolescu face distincția între Real, înțeles ca „ceeea ce este”, dar rămâne camuflat, voalat, inaccesibil cunoașterii, „prin definiţie ascuns pentru totdeauna,”   în vreme ce Realitatea este „ceea ce opune rezistenţă experienţelor noastre, reprezentărilor, descrierilor, imaginilor sau formalismelor matematice”  și se descoperă parțial cunoașterii. La fel ca și cuvântul, care lasă mereu un rest, și Realitatea  lasă umbre și mistere, ca răspuns la interogațiile ființei, incitând și mai mult dorința acesteia de a o dez-vălui în totalitate,  de a „strivi corola de minuni”, în fapt pentru a accede la propria esenţă, la Sine. În accepția teoreticianului,  Realitatea „nu este doar o construcţie socială, consensul unei colectivităţi, un acord intersubiectiv. Ea are de asemenea o dimensiune trans-subiectivă” , în sensul că înglobează Natura care participă la întemeierea sensului ontologic al lumii: „Natura este o imensă şi inepuizabilă sursă de necunoscut ce justifică însăşi existenţa ştiinţei.”  Între om și Realitate se instituie, așadar, o relație de interdependență, împlinită ontologic și epistemologic.

Pornind de la principiile mecanicii cuantice, Basarab Nicolescu impune conceptul-cheie al transdisciplinarității, acela  de niveluri de Realitate sau scară de Realitate, văzute ca un „un ansamblu de sisteme care rămâne invariant”  sub acţiunea legilor generale. ,,Două niveluri de Realitate sunt diferite dacă, trecând de la unul la altul, există o ruptură a legilor și o ruptură a conceptelor fundamentale (cum ar fi, de exemplu, cauzalitatea).”  Din această perspectivă, consideră teoreticianul, putem concepe „scara particulelor”, „scara umană”, „scara planetelor”, „omul apărând ca interfaţă între sistemele aparţinând de prima şi de ultima scară” . Viziunea transdisciplinară ne propune „luarea în considerare a unei Realităţi multidimensionale, structurată pe niveluri multiple, care să înlocuiască Realitatea pe un singur nivel a gândirii clasice.”  Teoreticianul transdisciplinarității pornește de la imaginea cuantonului, ea însăși o particulă a contradictoriilor, care este „simultan și undă și corpuscul; sau, mai precis, el nu este nu este nici undă, nici corpuscul.”  Valoarea adăugată prin această  multistratificare a Realității constă în aceea că readuce știința către ființă, către sensul ontologic,  reintegrează Subiectul în „traducerea” sensurilor nivelurilor de Realitate: „Este firesc să definim diferite niveluri de Realitate în raport cu propriul nostru nivel, aşa cum este experimentat  de propriul nostru corp, prin organele simţurilor. Noi sîntem nu centrul acestei succesiuni de niveluri, ci sistemul natural de referinţă.”  Cu alte cuvinte, Subiectul re-devine Scribul lui Hermes, care a săvârșit saltul cuantic.

 

prof. Georgeta Cozma

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/geta.cozma

Articole asemănătoare