Logica terțului inclus este teoretizată de epistemologul Stéphane Lupasco, acesta contrazicând axioma terțului exclus, al logicii clasice.
I.1. Axioma logică: Logica terţului inclus
„Terţul tainic inclus este ca şi lumina: mişcarea lui este aceeaşi în toate sistemele de referinţă.” -Basarab Nicolescu
Logica tradiţională se bazează pe trei principii (formulate pentru prima dată de Parmenide), care reprezintă o condiţie fundamentală a raționamentelor. Fiecare raţionament trebuie să respecte simultan urmatoarele principii logice :
– ,, Axioma identității: A = idA.
Presupune că un obiect este identic numai cu sine însuși, rămâne același pe tot parcursul raționamentului. Respectarea acestui principiu asigură claritate și precizie gândirii.
– Axioma non-contradicției: A nu este non-A.
Presupune că un obiect nu poate să fie în același timp și sub același raport și A și non-A. Respectarea principiului conferă coerență gândirii .
– Axioma terțului exclus: nu există un al treilea termen T (de la „terţ inclus”) care să fie deopotrivă A şi non-A.
Presupune că o propoziție A dintr-un sistem de propoziții este acceptată sau este respinsă, a treia posibilitate fiind exclusă. Respectarea principiului terţului exclus conferă gândirii rigoare și consecvență.”
Mecanica cuantică contrazice principiul terțului exclus, prin chiar contradicția față de fizica clasică, operând cu dualitatea undă – particulă, prin aceasta înțelegându-se că aceeași particulă subatomică, cuanta, poate să prezinte proprietăți corpusculare și ondulatorii deopotrivă, respectând legile electromagneticii și nu pe cele ale mecanicii. Comportarea cuantei este de natură probabilistică, nedeterministă în sens clasic, supunându-se principiului incertitudinii, elaborat de Werner Heisenberg. ,,Ipoteza bootstrap-ului din mecanica cuantică, principiu al autoconsistenţei, ne relevă că o particulă este ceea ce este pentru că toate celelalte particule există simultan, complexitatea fiind o trăsătură esenţială a lumii.” Se impunea astfel identificarea unor noi principii logice, care să concilieze paradoxurile generate de mecanica cuantică.
Stéphane Lupasco formulează în 1950 conceptul de terț inclus, un trans-concept cum se va dovedi, deschizând calea formalizării metodologiei transdisciplinarității, care acum, având instrumentarul necesar, se poate articula. Filosoful postulează existența unui al treilea termen, starea/ materia T (de la terț inclus), care demonstrează că, într-un alt nivel de Realitate, A (lumea fizică ‒ marcată de etica omogenă) și B (lumea biologică ‒ etica eterogenă) să există posibilitatea manifestării unei terț inclus, şi undă şi particulă, nici undă, nici particulă, care unifică A și non-A într-o dimanică contradictorială între omogen și eterogen, construindu-se o dialectică între cunoaștere și non-cunoaștere, conștient și inconștient, de asumare a contradicției care în T poate să devină ferment și catalizator. „Este vorba nu despre a te închide în eliminarea conflictelor, ci despre a trăi creator conflictele care sunt trama vieții noastre în plan personal (intrapsihic), cât și interpersonal (interpsihic).”
Inițial, conceptul se auto-limita prin al doilea principiu, acela al non-contradicției, pentru ca după apariția conceptului de niveluri de Realitate, terțul inclus să își găsească rostul, prin situarea în afara unui nivel de Realitate. În acest mod, niciun principiu al logicii clasice nu este contrazis. Terțul inclus logic este situat în zona de rezistență a contradictoriilor A și non-A. Astfel, avem la un nivel de Realitate cuplul de contradictorii A şi non-A, iar la un nivel adiacent, avem starea T, în care se anulează contradicţia, în care se manifestă simultan şi A şi non-A sau nici A, nici non-A .
Terțul inclus nu anulează logica terțului exclus, doar îi limitează domeniul de valabilitate. Această teorie face din Lupasco un precursor al metodologiei transdiciplinare, iar în 1987 el devine membru fondator al Centre International de Recherches et Études Transdisciplinaires (C.I.R.E.T.).
Basarab Nicolescu operează cu trei terțuri:
- terţul inclus logic, dezvăluit de teoria lui Stéphane Lupasco, prin care s-a ajuns la explicarea rațională a legilor fizicii cuantice spre exemplu sau a altor paradoxuri care nu-și găsiseră explicația, prin logica terțului exclus;
- terţul inclus ontologic, care „implică considerarea simultană a mai multor niveluri ale Realității”
- terțul tainic inclus/ ascuns sau, la sugestia lui Michel Camus, terţ infinit inclus, care este „paznicul misterului nostru ireductibil, singurul fundament posibil al toleranței și demnității umane.”
Terţul ascuns este alogic – situat exclusiv în zona de non-rezistenţă, de transparență absolută, în care nu există nici un nivel de Realitate, se opune oricărei raționalizări, pe când terţul inclus este logic – referindu-se la concilierea contradictoriilor din zona de rezistenţă, producând o adevărată revoluție epistemologică.
I.2. Axioma epistemologică: complexitatea nivelurilor de Realitate
„La început a fost complexitatea.” -Edgar Morin
Complex nu este sinonim termenului complicat. Etimologic, acesta derivă din latinul „complexus”, care înseamnă ţesut împreună, cu părţi care se întrepătrund. Întregul este un puzzle și orice piesă desprinsă din întreg conduce la pierderea unor informații. Dacă studiem un fenomen complex pe principiul jocului de puzzle, în mod cert nu vom avea perspectiva întregului, viziunea panoramică, ci doar o secvență fragmentară. „Idealul simplităţii unei societăţi juste, fondată pe o ideologie ştiinţifică şi crearea «omului nou», s-a năruit sub povara unei complexităţi multidimensionale. Ceea ce rămâne, bazat pe logica eficacităţii în slujba eficacităţii, nu ne mai poate propune altceva decât sfârşitul Istoriei.”
Putem vorbi despre:
– complexitate orizontală, care se referă la un singur nivel de Realitate;
– complexitate verticală, care se referă la mai multe niveluri de Realitate.
Există la ora actuală o multitudine de teorii ale complexităţii, dar care nu includ noţiunea de niveluri de Realitate şi nici noţiunea de zone de non-rezistenţă.
Din punct de vedere transdisciplinar, complexitatea este o formă modernă a străvechiului principiu al interdependenţei universale, produce modele de interdependenţă universală şi acesta este sensul în care ea trebuie încadrată ca axiomă epistemologică în transdisciplinaritate. O soluție a crizei modernității poate să fie cosmodernitatea, înțeleasă ca ,,unitate regăsită a ternarului gândirii,” care re-aduce în ecuație, față de modernitate sau post-modernitate ,,bucuria afectivității și o nouă Filozofie a Naturii, în acord cu revelațiile științei contemporane.”