Prezentul articol documentează o practică de implicare activă a părinților în viața grădiniței, prin organizarea unei activități-surpriză dedicate Zilei Copilului. Experiența descrisă ilustrează potențialul parteneriatului autentic școală-familie în crearea unor contexte de învățare cu puternică încărcătură emoțională, în care părinții devin actori educaționali direcți, nu doar observatori sau beneficiari pasivi ai actului pedagogic. Demersul reflectă o abordare participativă a relației grădiniță-familie, cu efecte pozitive asupra climatului educațional, a sentimentului de apartenență al copiilor și a consolidării comunității de învățare la nivel de grupă.
A fost un grup de părinți într-o grădiniță care a reușit să le facă o surpriză foarte plăcută copiilor din grupă, unde am lucrat ca educatoare titulară, dar fiind și eu părinte a fiului meu. Ne-am înțeles cu părinții ca de ziua copilului, 1 Iunie să le facem o surpriză preșcolarilor, o prezentare prin care noi am fost personajele.
Am specificat data, o după-amiază, în care copiii au fost spectatorii. În așa fel am organizat, încât copiii nici nu știau ce li se pregătește. La prima întâlnire ne-am înțeles cu părinții, ce le vom prezenta preșcolarilor. A fost o dramatizare cu un sfârșit comic, cu titlul: Mici ospătari. Am decis că nu doar vom dramatiza, ci vom și dansa, un cântec pentru copii, am fost îmbrăcate în tricouri albe, în piept am avut o înimă roșie, mare, sub care era o poză a fiecărui copil propriu.
Necesare: tricou alb, baloane, poze cu copilul, ingrediente pentru ospătar, ciocolată, necesare pentru ospătar, mese, calculator pentru cântec… Am pregătit inimioarele, pozele le-am decupat, am recitat dramatizarea, am ales cântecul pentru copii.
În ziua „cea mare”, fiul meu m-a întrebat dacă poate să intre la ședința cu părinții, i-am răspuns că colega va decide dacă poate să vină. Ajungând la grădiniță prima întrebare către colega a fost dacă poate să mă însoțească la sedință. Colega le-a făcut o activitate casnică, prin care ne-au pregătit fursecuri părinților.
După ce s-au trezit copiii le-am invitat în clasa în care s-a desfășurat dramatizarea, dansul. În dată ce au ajuns în clasă, le-am întâmpinat cu: „SURPRIZĂ!”. Fiecare copil a fugit în brațele părintelui, așa au primit toți un balon și și-au ocupat locurile ca spectatori.
Dramatizarea a fost una comică, toți copiii s-au distrat și s-au simțit bine. După dans am invitat copiii la dans.
Înainte de încheiere, le-am mai făcut o surpriză copiilor, un tort cu titlul: „LA MULȚI ANI, COPILE!”.
Am tras concluzia că oricare copil și orice vârstă de copil e bucuros când i se face o astfel de surpriză, mai ales de părinte. Am decis că le vom mai face copiilor astfel de surpriză, măcar de ziua copilului.
În drum spre casă… cu foarte multă bucurie îmi aduc aminte de acel an, mai ales de această activitate prin care am făcut din nou preșcolarii fericiți, bucuroși, le-am organizat o amintire de neuitat pentru ei. Am decis că oriunde mă voi transfera, la orice grădiniță, voi propune părinților astfel de activități prin care ei sunt personajele principale pentru o dramatizare. Mă bucură faptul că am făcut parte de acei părinți și am avut parte de „surprize” plăcute și de acest gen!
Concluzii
Experiența prezentată evidențiază faptul că implicarea părinților în activități cu caracter ludic și afectiv reprezintă o resursă pedagogică valoroasă, adesea insuficient exploatată în practica educațională curentă. Participarea activă a familiei în spațiul grădiniței contribuie la consolidarea legăturii de atașament dintre copil și părinte, dar și la creșterea încrederii copilului în mediul educațional, perceput astfel ca extensie firească a spațiului familial. Totodată, astfel de activități susțin dezvoltarea socio-emoțională a preșcolarilor, oferindu-le experiențe pozitive memorabile care pot influența favorabil atitudinea față de grădiniță și față de învățare în general.
Din perspectiva dezvoltării instituționale, inițiative de acest tip pot deveni puncte de plecare pentru construirea unei culturi organizaționale centrate pe colaborare și co-responsabilitate educațională. Pentru cadrele didactice, astfel de practici oferă oportunitatea de a-și reconfigura rolul – de la deținător exclusiv al actului educativ la facilitator al unor experiențe de învățare partajate. Replicarea și adaptarea acestui model în alte unități de învățământ preșcolar ar putea contribui la consolidarea unei viziuni asupra educației timpurii în care parteneriatul cu familia nu este doar un deziderat formal, ci o componentă vie, creativă și constant cultivată a procesului educațional.