Strategia didactică este modalitatea prin care învăţătorul alege, combină şi organizează ansamblul de metode pedagogice, materiale didactice şi mijloace de învăţământ într-o succesiune optimă atingerii unor obiective. Strategia poate fi înţeleasă, la nivelul unităţii de învăţare, ca o modalitate de concepere şi organizare a unor activităţi de învăţare, întrucât activităţile de învăţare sunt asociate unor obiective de referinţă, alegerea unor metode şi mijloace, combinarea şi organizarea optimă a situaţiilor de învăţare sunt realizate în scopul dobândirii deprinderilor prevăzute în curriculum prin plasarea elevului în centrul acţiunii didactice.
Alegerea unei anumite strategii didactice este influenţată de:
- Concepţia didactică,
- Obiectivele instructiv-educative specifice unei activităţi didactice,
- Natura conţinutului,
- Experienţa de învăţare a copiilor.
Strategiile didactice interactive oferă soluţii de ordin structural-procesual, dar şi metodologic în procesul de învăţare concentrat pe elev, prin selecţia şi modul de combinare a diferitelor metode, procedee, mijloace didactice şi prin forme de organizare specifice.
Strategiile inductive sunt bazate pe un proces de abordare de la particular la general a realităţii matematice. Prin observare dirijată şi acţiune, elevii dobândesc treptat capacitatea de a generaliza. Din analiza faptelor matematice se ajunge, prin percepţie intuitivă şi acţiune, la familiarizarea cu noţiuni matematice noi (mulţime, submulţime, mulţimi echipotente, clasă de echivalenţă, număr, operaţie). La vârsta preșcolară și școlară mică, copilul elaborează raționamente de tip transductiv (de la particular la particular). Acest tip de învățare constituie premisa pentru raționamentele de tip deductiv de mai târziu. Îmbinarea învățării inductive cu cea deductivă realizează fundamentul logic al instrucției, întrucât ambele forme de raționament sunt prezente în activitatea cognitivă a copilului, în toate etapele de învățare. Din perspectivă didactică, învățarea deductivă și cea inductivă se sprijină pe metodele verbale și intuitive. Învățarea inductivă facilitează organizarea percepțiilor și creează premise pentru descoperirea de către copil a elementelor invariante cu care operează. Prin comparații și clasificări, copiii învață să identifice caracteristici ale claselor de obiecte, să parcurgă drumul de la concret la abstract, să utilizeze reprezentări simbolice și limbaj matematic adecvat.
Strategiile analogice se sprijină pe calitatea gândirii de a crea analogii, ca formă de manifestare a procesului de abstractizare. Copilul de patru-șase ani se află în etapa în care realizează discriminări și asocieri verbale, acestea fiind caracteristici ale gândirii intuitive ce rezultă dintr-un demers de învățare care valorifică observarea de analogii.
În învățarea matematicii în ciclul preprimar și primar, ansamblul metodelor de învățare constituie modalitatea prin care este organizat procesul didactic. Odată stabilite obiectivele de referință și conținutul învățării din cadrul unei unități de învățare, cadrul didactic alege activitățile de învățare adecvate pentru realizarea obiectivelor de referință, identifică strategiile și modalitățile de evaluare ale învățării. Strategia didactică încorporează astfel o suită de metode și procedee ordonate logic și selectate pe criteriul eficienței pedagogice.
Eficiența unei metode este dată de calitatea acesteia de a declanșa un act de învățare și de gândire prin acțiune, de măsura în care metoda determină și favorizează reprezentări specifice etapelor de formare a noțiunilor matematice într-un demers didactic adaptat copiilor cu vârste cuprinse între trei și zece ani. Din acest motiv, învățarea matematicii în clasele primare impune reconsiderarea metodelor și folosirea acelora care pun accentul pe formarea de deprinderi și dobândirea de abilități prin acțiune.
Voi prezenta câteva dintre cele mai eficiente și utilizate metode de învățare interactivă focalizată pe elev, adaptate specificului didacticii matematicii în ciclul primar.
Explicația, ca formă de expunere în care ”predomină argumentarea rațională” (Tîrcovnicu, V., 1975) presupune ” o dezvăluire pe baza unei argumentații deductive a adevărului” (Cerghit, I., 1988). Explicația este o metodă de comunicare orală expozitivă care favorizează formarea modelului descriptiv al noțiunilor matematice. Accentul cade pe receptarea adevărului și reproducerea argumentelor didactice, pe logica analizei și nu pe construcțiile elevului.
Dacă metoda explicației este corect aplicată, ea devine eficientă sub aspect formativ căci copiii găsesc în explicație un model de raționament matematic, de exprimare în limbaj matematic a caracteristicilor unui obiect sau a unui procedeu de lucru, un model de abordare a unei situații-problemă. Metoda explicației se regăsește în toate etapele metodologice de realizare a demersului didactic al unei unități de învățare.
Demonstrația este o metodă intuitivă care exploatează caracterul activ, concret-senzorial al percepției copilului. O situație matematică nouă, un procedeu nou de lucru pot fi demonstrate și explicate de ănvățător. Nivelul de cunoștințe al elevilor și vârsta acestora determină raportul optim dintre demonstrație și explicație.
A demonstra (lat. demonstro=a arăta întocmai, a descrie, adovedi) înseamnă a arăta, a prezenta obiecte, fenomene reale sau substituteleacestora în scopul asigurării unui suport perceptiv (concret-senzorial) suficient de sugestiv pentru a face accesibilă predarea și învățarea unei materii pentru a confirma consistența unor adevăruri ori pentru a facilita execuția corectă a unor acțiuni, însușirea unor comportamente (practice, profesionale) (Cerghit,I., Bunescu, V., 1988).
În clasele primare, demonstrația se face , în general, cu ajutorul materialului didactic.
Conversația este o metodă de comunicare orală bazată pe dialogul întrebare-răspuns, în scopul realizării unor obiective de învățare. Etimologic, cuvîntul conversație vine de la latinescul con=cum, ce și versus=întoarcere, întoarcere și reîntoarcere, a cerceta cu deamănuntul, examinare sub toate aspectele. Datorită faptului că este o metodă verbală, conversația contribuie operațional la realizarea obiectivelor de comunicare.
Mecanismul conversației constă într-o succesiune logică de întrebări cu pondere adecvată între întrebări de tip reproductiv-cognitiv și productiv-cognitive.
Didactica matematicii solicită integrarea în demersul didactic a întrebărilor convergente, care îi pun pe elevi în situația de a face analize și comparații, a întrebărilor divergente, pentru a antrena gândirea copiilor în a descoperi noi căi de acțiune matematică, precum și a întrebărilor de evaluare, care solicită elevilor judecăți proprii.
Observarea este o metodă de explorare a realității care asigură baza intuitivă a cunoașterii prin percepție polimodală și formarea de reprezentări despre obiecte și însușirile caracteristice ale acestora. Practicată în forme mai simple sau mai complexe în funcție de vârstă și experiență, observația constă în ”urmărirea sistematică de către elev a obiectelor și fenomenelor ce constituie conținutul învățării în scopul surprinderii însușirilor semnificative ale acestora” (Cerghit, I., 1980).
Utilizată la matematică cel mai frecvent pentru formarea reprezentărilor geometrice, observarea oferă contextul pentru analiza de către copii a obiectelor și corpurile geometrice în scopul identificării însușirilor semnificative ale acestora. Copilul învață astfel prin explorare perceptivă, iar calitatea explorării perceptive este influențată, în bună măsură, de calitatea procesului de observare în care este implicat.
Formularea de către învățător a unui scop în observare are rolul de a concentra atenția elevilor spre elemente semnificative, astfel încât treptat, reprezentările să se structureze. În clasele primare elevii observă, recunosc, descriu și analizează elemente semnificative ale obiectelor, iar rezultatele observării pot fi descrise verbal și notate în moduri variate.
Pentru a accentua valoarea formativă a observării, învățătorul poate combina elementele de problematizare cu conversația euristică.
Problematizarea este o metodă de comunicare orală care valorifică cognitiv situațiile-problemă și are, în învățarea matematicii, potențial euristic și motivațional.
O situație-problemă reprezintă pentru elev o situație contradictorie din punct de vedere cognitiv prin existența simultană a două realități: experiența anterioară și elementul de noutate. Acest conflict cognitiv incită copilul spre căutare și descoperire, spre identificarea unor soluții noi prin încercare-eroare, la relaționări între situații și experiențe cunoscute și ceea ce este nou. Efectul este de restructurare și dezvoltare a ansamblului de deprinderi și cunoștințe. Întrebările de tip euristic deschid calea pentru ”descompunerea” problemei date în probleme simple, ca etape în rezolvare. Prin rezolvarea unei situații-problemă, elevul este solicitat în găsirea de soluții noi, originale și se cultivă astfel creativitatea și flexibilitatea gândirii prin valorificarea formativă a unui conflict cognitiv.
Învățarea prin problematizare poate fi utilizată în fiecare dintre etapele demersului didactic din cadrul unei unități de învățare, dar are un rol esențial în etapa de familiarizare.
Învățarea prin descoperire este o metodă de comunicare asociată problematizării în raționamente de tip inductiv, deductiv sau analogic. Descoperirea pe cale inductivă este utilă în procesul de formare a schemelor operatorii. De exemplu, în rezolvarea exercițiilor simple de adunare sau scădere au loc trei acțiuni care solicită învățarea prin descoperire: descompunere, grupare și operare.
Calea deductivă a învățării prin descoperire este specifică sarcinilor prin care elevul este solicitat să identifice metode de lucru. Învățarea înmulțirii și a împărțirii, după ce elevii și-au însișit adunarea și scăderea, este un exemplu de învățare deductivă prin descoperire.
Exercițiul este o metodă bazată pe acțiuni motrice și intelectuale, efectuate în mod conștient și repetat, în scopul formării de priceperi și deprinderi, al automatizării și interiorizării unor modalități de lucru sau a unor algoritmi de calcul.
Prin acțiunea exersată repetat și sistematic, copilul dobândește deprinderi de operare, iar repetarea unui exercițiu în situații de învățare variate formează automatisme de calcul. O acțiune poate fi considerată exercițiu numai în condițiile în care are un caracter algoritmic și se finalizează cu formarea unor compenente automatizate care vor putea fi exersate în rezolvarea unor noi sarcini cu alt grad de complexitate.
Algoritmizarea este o metodă bazată pe utilizarea și valorificarea algoritmilor în învățare. Algoritmul este constituit dintr-o suită de operații executate într-o anumită ordine, aproximativ constantă, prin parcurgerea cărora se ajunge la o înlănțuire logică de conținuturi.
Jocul este o metodă bazată pe acțiune simulată, care realizează un scop și o sarcină din punct de vedere matematic. Ca metodă, jocul se regăsește pe anumite secvențe de învățare în majoritatea sarcinilor matematice din primele clase primare. Chiar dacă este propusă elevilor o sarcină cu caracter euristic, elementele de joc motivează participarea activă a copiilor.
Cubul este o metodă de explorare a unei situații matematice din diferite perspective cognitive. Metoda cubului poate fi eficient aplicată în etapa de familiarizare sau de aprofundare și exersare din cadrul metodologiei de predare-învățare, la clasele a III-a și a IV-a, indiferent de temă.
„Știu/ Vreau să știu/ Am învățat” este o metodă de învățare prin descoperire prin care elvii realizează un inventar a ceea ce știu deja despre o temă și apoi formulează întrebări legate de tema nouă la care vor găsi răspunsuri prin valorificarea cunoștințelor anterioare. Această metodă poate fi aplicată la clasele a III-a și a IV-a, indiferent de temă.
Mozaicul este o metodă de învățare prin colaborare care pune în valoare relația elev-elev în procesul de învățare. Principalele avantaje ale utilizării metodei mozaicului sunt următoarele: dezvoltarea competențelor psihosociale, dezvoltarea competențelor de comunicare, implicarea tuturor elevilor în realizarea sarcinilor de învățare, dezvoltarea gândirii critice și creative, consolidarea încrederii în propriile forțe, formarea și dezvoltarea capacității de cooperare, a spiritului de echipă, formarea și dezvoltarea capacității reflective, dezvoltarea responsabilității individuale, etc.
În plan metodologic, strategia didactică constituie demersul metodic prin care se realizează obiectivele programei. Pentru realizarea acestor obiective, în procesul didactic trebuie combinate mai multe strategii didactice, iar combinarea lor depinde de feedback-ul primit de la elevi, precum şi de tactul pedagogic al dascălului.
Bibliografie:
Ion Al. Dumitru, Dorel Ungureanu, Pedagogie și elemente de psihologia educației, Editura Cartea Universitară, București, 2005
Mihaela Neagu, Mioara Mocanu, Metodica predării matematicii în ciclul primar, Editura Polirom, București, 2007