Comunicarea didactică în ora de matematică

Personalitatea învăţătorului constituie factorul subiectiv principal care imprimă un anumit caracter şi o anumită intensitate interacţiunilor sale cu elevii. În toate acţiunile (organizarea şi îndrumare activităţii instructiv-educative, transmiterea de cunoştinşe cuprinse in curriculum şi manuale şcolare, desfăşurarea actvităţilor extraşcolare, învăţătorul trebuie să aibă în vedere modalitatea de comunicare  (verbală, nonverbală,  paraverbală).

„Succesul sau insuccesul şcolar se datorează în mare măsură învăţătorului. Începând cu prima întâlnire, lucru ce va fi reţinut de elev, şi până la momentul despărţirii tactul pedagogic al învăţătorului uşurează sau îngreunează actul educativ.”

Comunicare didactică mijloceşte realizarea fenomenului educaţional, realizându-se prin aceasta schimbul continuu de informaţii. Din acest punct de vedere comunicarea matematică trebuie realizată cu multă atenţie şi pricepere deoarece ea însăşi este un sistem de cunoştinţe codificate, de simboluri ascendent complexe, lecţiile fiind caracterizate printr-un grad sporit de abstractizare şi generalizare. Pe măsură ce elevii se familiarizează cu conţinutul metodelor şi spiritul matematicii, modalităţile verbale devin tot mai necesare, evitându-se astfel pericolul unei disocieri nedorite între expresia verbală şi sensul exact al faptului matematic exprimat.

„În desfăşurarea lecţiilor de matematică, ca de altfel şi la activităţi, se pot distinge:

  • comunicarea de grup – învăţătorul adresează o întrebare întregii clase;
  • comunicarea interpersonală – învăţătorul poate explica un enunţ ca răspuns la încruntarea nedumerită a unui elev;
  • comunicarea intrapersonală – de tip autointegrare.”

Empatia învăţător-elev constituie un prim pas foarte important în activitatea desfăşurată privind însuşirea metodologiei de rezolvare a problemelor date. Rezolvarea va fi făcută cu mai multă plăcere, mai mult interes, cu cât datele problemelor sunt mai apropiate de realitatea înconjurătoare şi specificul vârstei lor.

Important este ca eforturile sale de a îmbogăţi comunicarea didactică, învăţătorul trebuie să nu uite că „nu tot ce se spune se aude, nu tot ce se aude se înţelege şi ceea ce se înţelege nu depinde numai de noi”.

În realizarea unei comunicări efriciente trebuie avute în vedere două componente ale personalităţii învăţătorului:

  • competenţa morală – element ce conferă o bună funcţionalitate conduitei învăţătorului (cunoaşterea valorilor şi normelor morale ale societăţii, capacitatea de autocontrol asupra atitudinilor şi modului său de comportare, deprinderi şi obişnuinţe conforme cu exigenţele, afirmarea ca nivel de aspiraţie;
  • competenţa psihosocială – capacitatea învăţatorului de a exercita rolul conform statusului social, posibilitatea de a influenţa cu uşurinţă grupul de elevi, de a utilza corect puterea şi autoritatea.

„Comunicarea didactică- acest dialog permanent între învăţător şi elev depinde de mai mulţi factori ca:

  •  temperamentul elevilor ( introvertit, nesociabil, timid, pasiv);
  • gradul de solicitare în realizarea sarcinilor şcolare;
  • capacitatea stimulativă a învăţătorului şi a clasei”.

În cadrul acestei relaţii, se dezvoltă sentimente de atracţie-respingere, simpatie-antipatie,  acceptare-neacceptare, încredere-neîncredere.

Comunicarea de tip educaţional  presupune un proces interactiv în care educatorul este şi emiţător şi receptor, iar elevii sunt deopotrivă receptori şi emiţători, învăţătorul fiind cel ce îndrumă, organizează şi controlează cu mult tact pedagogic această acţiune.

Bibliografie:
Brebeanu,  N. „Rolul  empatiei  în  activitatea  didactică”,  Revista Invăţământ Primar,    nr. 4∕2006;
Golu,  P. „Matematica  şi  posibilitatea  învăţării  unitare”, Revista  de  pedagogie, nr. 2/1990;
Şoitu, L. „Comunicarea  didactică”,  E.D.P.,   Bucureşti,    1998;
Ezechil,  L. „Comunicarea   educaţională  în  context  şcolar”,     E.D.P.  Bucureşti,    2002.

Accesări: 198

Articole asemănătoare