Stil de atașament și influența stilului parental

Familia este un mediu care trebuie asigure nevoile copilului de protecție, afecțiune și confort psihic, fiind un factor important în formarea și socializarea acestuia. Rolul părințiilor este de a-i ajuta pe  copii  să  obțină  deprinderi  comportamentale  adecvate  și  să  asigurare  condițiile  psihologice corespunzătoare. Relația de atașament presupune stabilirea unei relații cu o altă persoană, fiind un proces complex și durează în mare o parte din primul an de viață. Comportamentul de atenție selectivă față de unele persoane, recunoașterea persoanelor familiare, semnalarea disconfortului prin plâns și răspunsul prin zâmbet când acesta este rezolvat, duc la formarea legăturii de tip atașament. Bowlby descrie cum caracteristicile atașamentului se dezvoltă gradual, pe măsură ce comportamentul devine și mai organizat, flexibil și intențional.

Teoria  atașamentului  vizează  inițierea  și  schimbările  care  au  loc  în  relațiile  emoționale individuale  în  cursul  vieții.  Conform  teoriei  atașamentului,  la  baza  oricărei  relații  emoționale interumane se află legătura timpurie mamă-copil. Legătura copilului cu mama presupune un set de tipare comportamentale, care „într-un mediu presupus normal, se dezvoltă pe parcursul primelor luni de viață și are ca efect menținerea copilului mai mult sau mai puțin aproape de figura maternă”. Teoria atașamentului analizează rolul părinților unui copil în determinarea modului în care acesta se dezvoltă.Efectele  atașamentului  influențează  nevoia  de  siguranță  și  sentimentul  de  a  fi  protejat. Atașamentul bun are rolul de a crea sentimentul de securitate, de încredere în ceilalți, în capacitățile personale de a face față chiar și situațiilor problematice. De asemenea, atașamentul precar va crea o permanentă neîncredere în ceilalți și în sine însuși. Calitatea atașamentului va influența dezvoltarea copilului  și  aptitudinile  de  integrare  socială.  Calitatea  atașamentului  va  influența  diferențierea percepțiilor senzoriale prin crearea unui cadru adecvat de percepere corectă, nedominată de emoții și trăiri care ar putea împiedica realizarea percepției și cunoașterii. Atașamentul determină calitatea integrării  sociale, civice, morale a individului, deoarece stabilește tipul  și  calitatea emoțiilor, ale trăirilor pe care copilul le are în relația cu socialul (Muntean, 2009).

Ainsworth a creat o metodă de analizare a comportamentului de atașament pe care îl manifestau copiii față de mamă. Ea a descris comportamente, precum: surâsul și vocalizarea preferențial către mamă, plânsetul când mama părăseștecamera, urmărirea mamei și ridicarea brațelor către aceasta, folosirea  mamei  ca  bază  de  securitate.  Astfel  s-a  ajuns  la  concluzia  că  într-o  relație  afectivă  de atașament,, copilul va folosi mama ca o bază de explorare, fiind afectat de absența acesteia șila revenirea mamei caută apropierea (Birch, 2000). Ainsworth și colaboratorii ei au identificat trei tipuri principale de atașament și condițiile din cadrul familiei care le determină. Primul tipar de atașament este cel caracterizat de siguranță, „în acest caz, individul are încredere că părintele lui (sau figura lui parentală) va fi disponibil, responsiv și îi va oferi ajutor dacă se va confrunta cu situații potrivnice sau înfricoșătoare”(Bowlby,  2011,  p.  200).

Al doilea tipar de atașament este caracterizat de anxietate și rezistență. „În acest caz individul nu are certitudinea că părintele va fi disponibil sau responsiv, sau că îl va ajuta în cazul în care îl solicită. Datorită acestei incertitudini, individul este în permanență predispus la anxietate în legătură cu explorarea mediului”. Părintele tinde să varieze disponibilitatea sa față de nevoile copilului, acest tipar fiind caracterizat de separări repetate și de amenințări cu abandonul folosite ca mijloc de control. Copiii cu atașament ambivalent (anxios-rezistent) sunt anxioși dinainte ca mama să îi lase singuri. Își manifestă  ambivalența,  la  întoarcerea  mamei,  încercând  să  stabilească  contactul  cu  ea,  dar  și împotrivindu-i-se prin lovituri sau zvârcoliri (Papalia, 2010).Cel de al treilea tipar este definit de anxietate și evitare, rezultat din respingerile repetate, iar individul se așteaptă să nu primească protecție și ajutor în cazul în care solicită, astfel să fie refuzat. Persoanele  cu  acest  tip  de  atașament  nu  vor  căuta  sprijin  și  iubire  din  partea  celorlalți,  sunt independenți din punct de vedere emoțional. Copiii cu atașament evitant plâng foarte rar la plecarea mamei, dar o evită la reîntoarcere, și nu tind să caute ajutor din partea acesteia când au nevoie (Bowlby, 2011).

Bibliografie:
1. Birch, A. (2000), Psihologia dezvoltării, Editura Tehnică, Bucureșt
2. Bowlby, J. (2011), O bază de siguranță. Aplicații clinice ale teoriei atașamentului, Editura Trei, București
3. Muntean,  A.  (2009),  Psihologia dezvoltării umane – Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași
4. Papalia, D. E., Wendkos Olds, S., Duskin Feldman, R. (2010), Dezvoltarea umană, Ediția a XI-a, Editura Trei, București.

prof. Roxana-Mihaela Tudose

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/roxana.tudose

Articole asemănătoare