Modelul incluziv este rezultatul unei evoluții socioculturale care propune o călătorie de la excludere la stabilirea diferitelor forme de conviețuire care au beneficiat mai multa sau mai puțina acceptare socială. Multe dintre aceste forme sunt încă în vigoare și susținute de un anumit corpus ideologic impus de modelul social menționat ca răspuns la diversitate.
Plecând de la faptul ca ne confruntăm cu o diversitate socială care tinde spre complexitate și care cere un răspuns la nevoile sale, Edgar Morín afirmă : „comoara umanității se află în diversitatea sa creativă, dar sursa creativității sale se află în unitatea sa generatoare”. De aici, putem începe să argumentăm următoarea premisă: modelul incluziv este cel mai capabil să întreprindă gestionarea acestei diversități care este un fapt latent în societate, indiferent că decidem să răspundem sau să îi ignorăm existența.
Modelul incluziv implică o lărgire a viziunii pentru a crea un front comun pentru bunăstarea socială. Nu mai este vorba ca un anumit grup să se reunească pentru a-și apăra drepturile, ci mai degrabă faptul că toate grupurile considerate vulnerabile sunt țesute într-un front comun pentru a atinge un nivel mai înalt de bunăstare. O societate incluzivă trebuie să se privească colectiv în oglinda diversității. De aceea își are piatra de temelie în recunoașterea și vizualizarea mozaicului social care ne este propriu pentru ca, pe baza acestui mozaic, să generăm un spațiu de interdependențe în care sunt produse sinergii capabile să genereze bunăstare colectivă.
Pentru a țese incluziunea, pentru a obține o oglindă socială care să reflecte adevăratul mozaic care ne formează, este necesară o educație dialogică, deschisă contextului spațiu-timp pe care încearcă să intervină. Aceasta înseamnă că trebuie să extindem spațiile educaționale până când ajungem la o educație permanentă destinată întregii comunități. Aceste spații educaționale trebuie să fie un punct de întâlnire între diferitele grupuri. În acest punct de întâlnire, cunoștințele trebuie construite dincolo de prejudecăți, pentru a crea proiecte comune bazate pe aceste cunoștințe.
Prin urmare, există un model social spre care trebuie să mergem, care este incluziunea și un model educațional care ne-ar permite să facem acest lucru. Această cale este forjată prin construirea de spații pentru coexistență în care să se transforme diferența într-o valoare comunitară care promovează dezvoltarea socioculturală. Acest model educațional are un caracter social care implică o extindere a contextelor. Deci, în afară de centrele educaționale reglementate, cum ar fi copilul, primarul sau secundarul, avem centre civice ca punct de întâlnire intergenerațional și, bineînțeles, intercultural. Plecând de la centrul civic, se poate articula o întreagă rețea de relații care încep să cultive sinergii spre bunăstare.
Educarea în ceea ce privește diferența înseamnă căutarea unor puncte de întâlnire în care diversitatea să poată crea în mod colectiv. În acest sens, nu putem confunda respectul cu ignoranța: în primul caz există o relație dialogică care duce la o gestionare a intereselor comune și, prin urmare, la o recunoaștere explicită a celuilalt. În al doilea caz, ne confruntăm cu coexistența tipică a segregării. Pentru a-l include, este necesar să cunoaștem și să stabilim asemănări și diferențe, contribuind la dezvoltarea atât a ceea ce este comun, cât și a ceea ce este diferit.
Întrebarea de acum este clar metodologică: cum să educăm pentru a transforma o societate diversă într-una incluzivă? În primul rând, trebuie să ținem cont de cadrul educațional menționat mai sus. Ulterior, trebuie să definim instrumente care generează conștientizarea realității în cetățenie și care ne determină să stabilim obiective comune privind respectul scrupulos pentru diferență. Aceste perspective trebuie să urmărească un dublu obiectiv:
- pe de o parte, trebuie să participe la un aspect personal în care este dezvoltat un proiect vital care să deschidă oportunități în propria sa realitate;
- pe de altă parte, are obiectivul comunitar de a-i include pe toți oamenii in mod social.
Din acest motiv, perspectivele socio-afective sunt atât de importante, deoarece doar ele ne determină să dezvoltăm un proces de empatie în care să recunoaștem situația celuilalt, încercând să facilităm o ieșire. Există o nevoie latentă de educare pentru recunoașterea unei societăți complexe, o societate cu o capacitate ridicată de mobilitate care o obligă să trăiască cu diferența.
Complexitatea umană nu poate fi confruntată cu diversitatea ei, ambele sunt completate în motorul unitar care mișcă lumea: creativitatea umană. Complexitatea cere recunoașterea constantă a interlocutorului nostru și aprecierea acestuia ca parte esențială a noastră. În acest fel, dilema unității sau diversității este rezolvată mână în mână cu acțiunea dialogică care ne permite să ne recunoaștem ca umanitate și să considerăm diferențele ca parte a unei unități generatoare care este creativitatea pe care o împărtășim. Ea implică o vizualizare continuă a realității pentru a vedea cât de diversi suntem prin natură și singurul lucru pe care îl putem decide este gestionarea acestei diversități.
Dilema nu se află, deci, în faptul diferenței care, de fapt, este de nerefuzat, ci în modul de gestionare a acestei diferențe. Este esențial să se conștientizeze complexitatea prin alungarea prejudecăților și dezvăluirea nevoii colective de a se recunoaște într-un mozaic perfect care constituie esența creatoare a umanității. Educarea pentru incluziune înseamnă a crede că fiecare persoană este o componentă fundamentală pentru dezvoltarea colectivă, făcând din fiecare cetățean o componentă esențială a societății. Incluziunea este o formă de organizare socială și, ca atare, devine un proces politic care trebuie făcut cunoscut prin căutarea sprijinului pentru implementarea sa definitivă. Este, într-un fel, o schimbare de cultură care ne deschide către lume, îndepărtându-ne de egocentrism pentru a dezvălui nevoia de a cunoaște noi moduri de a vedea lumea.
O caracteristică cheie a modelului inclusiv este eliminarea compartimentelor etanșe. Nu mai este vorba de diferite grupuri care luptă pentru integrarea lor. Această coexistență implică, in schimb, reunirea pentru a depăși adversitatea, aderarea fără etichete, încercarea de a se alătura unei societăți care este diversă și care trebuie recunoscută în mod necesar în acea diversitate pentru ao transforma într-o valoare care o face unică și irepetabilă. Societatea incluzivă se realizează în mod constant prin multiple procese de învățare care vor constitui marea moștenire colectivă care va defini societatea care va veni.
Bibliografie
1. Goleman, Daniel, Inteligenta emotionala, Curtea Veche Publishing, Bucuresti 2018.
2. Grotberg, Edith, Resilience for Today: Gaining Strength from Adversity, Kindle Edition, 2003.
3. Morin, Edgar, Seven Complex Lessons in Education for the Future, UNESCO, 2001.