Receptarea comediei în gimnaziu prin metode tradiționale și moderne

Premisa de la care trebuie să se pornească în actul receptării în mediile școlare a textului dramatic este aceea că acest tip de literatură, spre deosebire de celelalte genuri, a fost creat pentru a fi reprezentat scenic. În condițiile invocate, identificăm două perspective care determină activitățile didactice focalizate asupra acestui tip de text.

  • O perspectivă care cuprinde ambele componente ale textului – dialogul și didascaliile;
  • O perspectivă care valorifică dimensiunea spectaculară a textului.

Într-o manieră accesibilă, profesorul îi va face pe elevi să conștientizeze specificul acestui gen, putând propune și o privire comparativă cu liricul și epicul.

Se va evidenția astfel, pe înțelesul tânărului receptor de text dramatic faptul că textul dramatic are atributele sale definitorii. Prin metoda tradițională a expunerii, dar și prin conversație euristică, se vor formula o seamă de observații și definiții utile în înțelegerea creației dramatice. Astfel, spaţiul teatral cuprinde actori şi spectatori precizând între ei un anume raport; din aceeași arie, spaţiul scenic este propriu actorilor, constituind spaţiul corpurilor în mişcare. Practic, spaţiul dramatic este o abstracţie: el cuprinde nu numai semnele reprezentaţiei, ci toată spaţialitatea virtuală a textului, inclusiv ceea ce este prevăzut ca fiind în afara scenei.

Spaţiul teatral oscilează între două forme extreme: spaţiul-scenă şi spaţiul mimetic, acela al teatrului de bulevard, de exemplu. Spaţiul-scenă este o arie de joc, vădind clar diferenţa sa de restul lumii; spaţiul mimetic sugerează spectatorului să imagineze scena ca un fragment de lume, să-şi imagineze extra-scena ca pe o continuare a scenicului, omogenă lui. Prima formă îşi spune teatru şi se manifestă ca o arie izolată, dar în raport direct cu spectatorii; invers, spaţiul mimetic se izolează de spectator prin rampă, demarcaţie de lumină, prin decor, spaţiu vădit altul dar figurativ. Este clar că funcţia ludică a teatrului se realizează în largul ei pe un spaţiu scenic şi funcţia mimetică pe un spaţiu figurativ, orice manifestare teatrală caracterizându-se prin dubla prezenţă a ludicului şi mimeticului dar în proporţii variate.

Caracteristicile spaţiului teatral pot fi identificate cu elevii, prin vizionarea unui fragment de text dramatic sau prin evocarea unor experiențe culturale, a unor spectacole pe care le-au văzut. Elevii vor observa că spațiul teatral este concret şi delimitat; tridimensional; dublu, cu coprezenţa simultană a actorilor şi spectatorilor. Profesorul poate nuanța faptul că acest spațiu este supus unor coduri multiple dar și acelei legi fundamentale potrivit căreia tot ce figurează pe scenă este făcut din aceeaşi materie ca şi restul lumii: imaginea scenică a unui om este un om. Actorul, element fundamental al teatrului, nu ar putea exista fără un spaţiu în care să se desfăşoare, şi teatrul se poate defini ca un spaţiu în care se găsesc împreună privitori şi priviţi.

Odată înțeleasă problematica spațiului, se va aborda conceptul de timpul în teatru, care are două semnificaţii: durata şi momentul. Timpul în teatru este mai întâi o durată. Există, înainte de orice, o durată absolută a reprezentaţiei cu anexele sale: pregătirea pentru spectacol, traseul, cumpărarea biletului, aşteptarea înaintea începutului, în cele din urmă, momentele de după sfârşitul spectacolului. Această durată este extraordinar de variabilă conform raportului reprezentaţiei cu viaţa cetăţii. Există apoi o durată relativă, adică raportul existent între durata reală trăită de spectator şi durata evenimentelor ficţiunii. Acest raport îl numim cu exactitate timp teatral, raport care a fost obiectul a nenumărate discuţii. Ritmul secvenţelor ţine de timpul teatral – secvenţele scurte se succed într-un timp rapid şi  sunt despărţite de intervale (pauze sau momente de întuneric) care permit să se imagineze o ruptură temporală, sau, dimpotrivă, secvenţele lungi privilegiază continuitatea temporală  (rămânând o problemă antractul, ca ruptură de dimensiuni notabile, în plan real).

Timpul teatral este şi acela al momentului ficţiunii, cu alte cuvinte, acela al referinţei „istorice”, acum două mii de ani, acum zece ani, săptămâna trecută, „în zilele noastre”. Cu dificultatea că teatrul (text şi reprezentaţie) nu poate să nu trimită la un prezent, acela al scriiturii şi acela al manifestării teatrale; textul de teatru nu poate fi scris, se ştie, decât în sistemul prezentului. În mod firesc, există un dublu raport temporal, pe de o parte între momentul scrierii operei şi momentul reprezentaţiei, pe de altă parte între prezentul reprezentaţiei şi momentul ficţiunii – munca punerii în scenă ţinând seama în mod necesar de acest dublu raport, pe care ea ţine să-l reliefeze sau pe care ea îl şterge atât cât îi este posibil.

Dacă este atât de dificil a spune timp în teatru (durată şi dată), este pentru că nici durata nici istoria nu pot fi percepute în mod direct: trebuie inclusă aici medierea spaţiului. Semnele timpului sunt în mod necesar înscrise în spaţiu, cu excepţia ritmului (al secvenţelor şi al dicţiei). Timpul teatral depinde deci mai puţin de text cât de punerea în scenă: alegere de referinţe, alegere de semne. Așadar, regizorul este stăpânul timpului.

În efortul de a înțelege textul dramatic, lectura atentă și comentarea indicațiilor scenice ale autorului s-ar succeda unei prime lecturi, integrale, menită să familiarizeze receptorul cu subiectul piesei. Elevul de gimnaziu trăiește această experiență de lectură, într-un cadru organizat, la școală, în clasa a VIII-a, întrucât se așteaptă de la el o anume maturitate a gândirii și înțelegerii. Este interesant să le propunem elevilor noștri, înainte de începerea unității destinate textului dramatic, atunci când ei vor citi pentru prima dată comedia lui Caragiale, să-și noteze trăirile într-un jurnal de lectură, metodă modernă, autoreflexivă, extrem de utilă în lecția de prezentare a subiectului operei literare.

Întrucât textul lui Caragiale are patru acte, pentru prezentarea subiectului piesei se poate lucra pe patru grupe, fiecare dintre acestea având ca sarcină realizarea unei povestiri pe idei principale a componentei de text pe care au primit-o. În finalul acestei secvențe didactice, după ce raportorii fiecărui grup au expus subiectul pentru actul citit, iar pe tablă s-au schițat momentele cheie, se ajunge la o prezentare fluentă a subiectului. Un accent deosebit se va pune pe evidențierea conflictului/ intrigii/ forței perturbatoare.  Reprezentarea grafică a circulației scrisorii pierdute constituie o metodă modernă, menită să asigure retenția în ceea ce privește derularea evenimentelor din text.

Asocierea jocului didactic cu analiza de text dramatic se concretizează în activitatea de dramatizare a unor scene, dar își poate afla rezultatul și în realizarea unor teme legate de aspectele tehnice ale montării – decoruri, costume, lumini:

  • schițați/ desenați detaliat decorul din actul I;
  • imaginați un costum pentru Zoe și prezentați-l într-un desen sau într-o descriere;
  • alegeți, pentru fiecare personaj, câte un obiect vestimentar caracteristic și justificați alegerea voastră.

Pentru dramatizare, se vor parcurge următorii pași:
1. alegerea unor secvențe scurte, cu replici ușor de memorat;
2. lectura atentă a secvențelor, urmată de discuții care urmăresc să pună în evidență momentul acțiunii, spațiul în care are loc schimbul de replici, starea de spirit a personajelor, raporturile dintre acestea;
3. împărțirea elevilor pe grupe și distribuirea rolurilor în cadrul fiecărei grupe de elevi; profesorul poate opta și pentru distribuirea unor roluri de observatori care vor realiza cronici ale secvențelor de spectacol;
4. lectura pe roluri;
5. memorarea replicilor, urmată de câteva repetiții;
6. susținerea mini-spectacolelor de către fiecare grupă în parte;
7. reflecție asupra calității reprezentărilor.

Bibliografie
Dinu, Alina, O scrisoare pierdută: o lectură în cheie pragmatică, în volumul Text literar și contexte,  Editura Casa Cărții de Știință, Cluj, 2006, pp. 244-251.
Pamfil, Alina, Limba și literatura română în gimnaziu, structuri didactice deschise, ed. cit., p. 168.
Anne Ubersfeld, Termenii cheie ai analizei teatrului, Institutul European, Iaşi, 1999.

 

prof. Dorina Daraban

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/dorina.daraban

Articole asemănătoare