A fost odată ca niciodată că de n-ar fi, nu s-ar povesti! De foarte multe ori aud elevii acest debut al poveștii, basmului, istorioarei care-i trimit într-un tărâm total schimbat, unde orice este posibil. Foarte des dascălul sau consilierul care oferă servicii de îndrumare a copilului, schițează acest exercițiu de comunicare, de voie bună, de intrare în lumea mirifică a copilăriei. O multitudine de acţiuni, emoţii sau experienţe prin care trec… În orice basm se desfășoară o bătălie fie cu zmeul, cu balaurul, spânul, fie cu lupul, șarpele sau împărătese aprige. Şi, de obicei, există un „prinț” care străpunge răul, iar ambianța basmului devine relaxantă, devine strălucitoare, fericită, după ce ne-a ținut cu sufletul la gură, ,,fără suflu” aproape.
Ştim noi oare ce simte copilul în timpul lecturii? Noi, dascălii, am sesizat cu atenție chipul tandru care, cu atâta calm, ascultă povestea? Ne-am pus oare întrebări despre ce se întâmplă în căpușorul lui în tot acest interval? Ce reține din poveşti, poezii sau basme? Ce ne așteptăm să ajungă în sufleţelul inocent al copilului? Se aseamănă elevii cu vreun personaj – model a ceea ce ei gândesc să ajungă? De câte ori medităm asupra felului în care un basm, oricât de minunat, ajută, într-un târziu, la dezvoltarea sau instrucția copilului? Dacă am păși acum într-o librărie, vom observa cumpărători de orice etate în căutare de „povestioare”. Numai că fiecare solicită în felul lui. Cel mic va adăuga: „Spune-mi povestea!”, iar pe parcursul trecerii anilor, va întreba: „Aș putea să-mi mai aleg o altă carte nouă?”. Apoi, mai târziu, poate fi: „Aș putea să descarc lectura pe computer?”. Dorința de a înainta, de a fi la curent cu ce e nou, de a găsi răspunsuri potrivite la întrebări esențiale sau căi de rezolvare a diferitelor situații rămâne a fi impulsul născut al cititorului/ elevului .
Dintotdeauna, povestea terapeutică s-a demonstrat a fi o unealtă deosebită de comunicare relațională, fiindcă îl ajută pe ascultător să se identifice (cu personajul central și cu situația prezentată), fără să-l expună în mod direct interacțiunii cu problema emoțională. Această trăsătură a povestioarei terapeutice produce rezultate directe, simțite în structura personalității, a mecanismelor proprii de apărare ale copilului, în direcția ameliorării importante a acestora. Identificarea nu poate fi marcată de la bun început, elevul poate surprinde conținutul în maniera sa și se poate oglindi în ea diferit de ceilalți.
Povestea terapeutică se utilizează cu scopul de a stabili alte scenarii inedite pentru situații nemaiîntâlnite, individuale, pentru a expune maniere de acțiune în contextul situațiilor dificile apărute, permițând trezirea în individ a convingerilor şi ideilor ce-au fost în stare latentă până la momentul suprapunerii cu un anumit caz al cuiva. Povestea terapeutică nu pare a fi o scriere amuzantă, nici nu e vreo prezentare fără introducere și fără un final pe măsură, așa cum se mai povestește la câte un eveniment. Prin metaforă sau poveste terapeutică, se deduce o poveste construită în mod intenționat, care are un ideal terapeutic limpede, rațional și moral. Cu ajutorul povestirilor, basmelor, simbolurilor, alegoriilor, comparațiilor analogice şi metaforelor, povestitorul-terapeut vine în întâmpinarea „pacientului” cu o construcție inedită, o altă desfășurare a realităţii înconjurătoare. Metaforele terapeutice sunt prezentate ca niște povestiri cu final surprinzător; desfășurarea lor se aseamănă foarte mult cu ceea ce a trăit copilul, iar rezolvarea este stabilită prin construirea unui cadru nou; propune un alt traseu de abordare a problemei fără să pună presiune. De aceea, ele nu trebuie să fie încununate de calităţi literare deosebite, ci numai să evidențieze o punte de ajutor între copilul – pacient și dascălul – terapeut.
În psihoterapie se sugerează că basmele sunt adresate „eului fraged” al elevului și influențează dezvoltarea sa, favorizând în același timp presiunile inconștiente și preconștiente. Lumea basmelor îi crește copilului competența de a-și forma și a verbaliza trăirile și visurile, fără să-l primejduiască nici esențial, nici moral. Copilul simte nevoie „de acel ceva” care să-l determine să-și dea seama de toate avantajele unui atitudini în conformitate cu morala, nu cu ajutorul preceptelor etice actuale, ci prin spectrul „aspectelor tangibile ale binelui și ale răului”, care au la acel moment pentru el o importanță marcantă. Copilul e posibil să rețină din basme „că lupta împotriva gravelor situații din jur face parte din propria viață, dar că, în loc de a se piti, el trebuie să se concentreze în mod uluitor contra încercările aspre și uneori injuste .
Terapia cu povești nu oferă texte simple. Ele semnifică expresia cea mai curată și mai elocventă a capacităților psihice inconștiente. Acestea furnizează mereu un mesaj conturat deosebit și au un obiectiv clar. Poveștile oferă o adevărată forță terapeutică în existența copiilor: ele îi pot conduce adânc și pozitiv, pentru că li se adresează lor cu un cod/ limbaj simbolic și ușor accesibil, transmițându-le la nivelul imaginilor și al sentimentelor tot ceea ce e util. Importanța poveștilor terapeutice este de a așeza copilul în contact cu nevoile, provocările și dorințele sale. Atunci când se întâmplă acest lucru, copilul devine personajul respectiv din poveste și identifică răspunsuri probabile la problemele lui. Cu siguranță, acest lucru nu se produce în primul moment în care elevului i se lecturează povestea. Acesta are nevoie să o interiorizeze, apoi să prelucreze informațiile reținute. Nu orice poveste are rol terapeutic. O astfel de lucrare trebuie bine identificată, după situația în care se află copilul în momentul descris, după problematica pe care terapeutul are de gând să o pună în aplicare.
Personajele poveștilor terapeutice sunt oameni, animale sau chiar obiecte. Așadar, pentru un copil, contează mai puțin dacă eroii sunt oameni sau obiecte din jur. El va căuta să se asemene exact acelui personaj în care se „vede” pe sine sau în care simte rezolvarea problemei lui sau chiar stingerea conflictului unei situații în care se zbate. Copilul nu se simte verificat, nu crede că el este „punctul central”. Tărâmul poveștilor este magic pentru copii, plin de imaginație, culoare, radiant, bucurie, întâmplări și aventuri nemaipomenite. El va ști să extragă din povestea terapeutică exact ceea ce are necesitate.
Simpla activitate de a audia o poveste este mai mult decât terapeutic; dacă „pacienții mici” sunt receptivi, imaginile și sunetele poveștii acționează asupra acestora. Povestea terapeutică simbolizează câștigarea unei experiențe utile de către copil, care progresează prin acumularea altei experiențe cu care se aseamănă. Astfel, copilul nu se vede direct implicat, nu are nevoie sa exprime rezistență, deoarece „nu despre el este vorba”. Mai mult, copilul conștientizează că nu este singur în a avea trăiri sau experiențe nepotrivite, că mai sunt și alții care au parte de situații asemănătoare și care identifică posibile rezolvări pentru problemele lor. „La fel cum poveștile explică, așa pot ele transmite valori, standarde și tipare acceptabile de comportament. Ele ne îndrumă în a face față provocărilor pe care e probabil să le întâmpinăm în viață și ne inițiază cum putem să abordăm cel mai util necesitățile care apar în fața noastră.”
Poveștile terapeutice îmbracă teme diverse. Ele sunt focalizate, în principiu, pe aspecte negative/ neplăcute, ca de exemplu: încăpățânarea, agresivitatea, îngâmfarea, furia, tristețea, decesul, despărțirea, separarea de ceva etc., dar prezintă ca teme și evenimentele minunate din viața copilului, ce pot produce emoții și sentimente multiple: adopția, venirea pe lume a unui frate, plecarea de la grădiniță, începutul școlii. Dacă un copil ascultă o poveste, se poate identifica cu un erou, cu o temă sau cu o întâmplare din conținutul prezentat. Dacă se întâmplă așa, atunci mai mult ca sigur el transpune în sine propria situație din viață. Interesul său față de sentimentele, gândurile, emoțiile și atitudinile personajelor din poveste îi dau voie, la un moment dat, să împărtășească stările prin care trec eroii și să proiecteze în ei credințele, visurile, așteptările. Cu timpul, copilul va remarca relațiile dintre evenimente și pentru ca el să fie același cu eroul. „Povestea terapeutică NU se citește, ci se relatează, tonul vocii, intensitatea, amplitudinea, mimica și gestica fiind deosebite în acest caz.” Lecturii îi pot fi adăugate detalii pentru a fi cât mai cuprinsă în realitate atât pentru terapeut, dar mai ales pentru copil. Folosirea expresiilor descriptive, a adjectivelor care tresar simțurile și a conversației oferă o notă de realitate, ca și tonul, dispoziția și atitudinea povestitorului. Se vor descrie zgomote și multe variații auditive. Se va menționa descrierea senzațiilor tactile sau gustative. Orice adăugare a detaliilor conduc către o comunicare extraordinară a experienței poveștii.
Nu recomandăm expunerea unei povești cuvânt cu cuvânt ori lectura acesteia asemenea unui actor care povestește cursiv un fragment dintr-o operă. Terapeutul propune o schiță a poveștii care va permite o comunicare prezentă cu copilul, dând acces astfel unui proces mai interactiv.
După ce a fost stabilită schița de poveste, este de recomandat ca aceasta să fie transmisă cu voce, să fie audiată pentru a-și forma o idee despre cum va suna înainte de a o prezenta elevului. Este bine primită și recomandarea dezvoltării și adaptării pe nivele de vârstă, genuri sau medii culturale. Principiul pare simplu: cu cât terapeutul-dascăl este mai familiarizat cu materialul, cu atât e mai lejer să fie flexibil, antrenant și adaptabil în folosirea lecturii terapeutice.
Relatarea ar fi de recomandat să pornească folosind ingredientul esențial: entuziasmul propriu „– Vai, n-o să crezi ce-am pățit azi!” Este încântarea ce aduce spontaneitate și căldură povestirii. Copiilor li se va lectura mai degrabă cu o bucurie ancorată în realism, concentrându-se pe tehnicile de povestire. Povestea este bine să fie spusă neintenționat, într-o manieră naturală și dezinvoltă. Copilul nu trebuie să aibă habar de nuanța psihologică. Povestea trebuie expusă într-un moment de relaxare, când se joacă sau atunci când copilul hașurează/pictează.
Bibliografie
1. Burns, George W. 101 Povești vindecătoare pentru copii și adolescenți. Folosirea metaforelor în terapie. București: Editura Art, 2011.
2. Dafinoiu, Ion. Elemente de Psihoterapie integrative; Iași: Editura Polirom, Colecția Collegium, 2001.
3. Paşca, Maria Dorina. Povestea Terapeutică; Mureș: Editura Ardealul, 2004.