Sistemul de educație din România se împarte în învățământul de masă sau învățământul normal și învățământul special. Învățământul de masă, de stat sau privat, este responsabil pentru educația formală a majorității populației școlare de toate vârstele – aproximativ 3.000.000 de preșcolari și elevi –, în timp ce în învățământul special este înscrisă aproximativ o treime din populația școlară cu nevoi speciale: „Potrivit Strategiei naționale pentru promovarea și protejarea drepturilor copiilor, în anul școlar 2019-2020 din cei 68.832 elevi cu cerințe educaționale speciale și/sau dizabilități, 43.910 erau integrați în învățământul de masă, iar 24.922 în învățământul special.”[1]
Ce este, însă, învățământul special?
Deși la nivel internațional învățământul special este împărțit în școli pentru elevi supradotați și școli pentru elevi cu dizabilități (ambele categorii referindu-se la elevi cu nevoi speciale), în România există doar școlile speciale pentru elevi cu dizabilități. Conform Ministerului Educației „Învățământul special și special integrat este parte integrantă a sistemului naţional de învăţământ românesc și oferă tuturor copiilor/elevilor/tinerilor programe educaționale adaptate gradului de deficiență și nevoilor lor de dezvoltare. Este organizat la toate nivelurile învățământului preuniversitar, în funcție de tipul și gradul dizabilității, astfel: mentală, de auz, de văz, locomotorie, asociată.”[2].
Învățământul special, în speță cel organizat în școlile speciale pentru copiii/ elevii cu dizabilități mintale (moderate sau severe, profunde și/sau asociate), nu are (încă) un statut aparte. Deși este impusă organizarea sălilor de clasă ca în învățământul normal, deși se fac planificări stufoase, după modelul celor din învățământul de masă, și apoi se scriu P.I.P-uri (planuri de intervenție personalizată) pentru mai mult de jumătate din numărul elevilor unei clase, cu alte cuvinte deși învățământul special funcționează după regulile generale din învățământul normal, activitățile didactice (de predare-învățare-evaluare) și activitățile terapeutice sunt centrate strict pe disponibilitățile elevilor, în sensul de identificare a nivelului de bază pentru fiecare elev și organizare a activităților școlare spre dezvoltarea psihosomatică a acestuia.
Programele școlare, extrem de bine realizate din punct de vedere metodologic și axate pe competențe care servesc, cel mai adesea, autonomiei personale și sociale în vederea construirii unei vieți cât mai independente, sunt orientative, oferind linii directoare profesorilor. Conținutul programelor școlare este adaptat fiecărui elev din clasă, deoarece rar se întâmplă să fie doi elevi la fel în același colectiv. Să nu uităm că în învățământul special sunt înscriși elevi cu nevoi speciale diagnosticați cu T.S.A., cu sindrom Down, cu deficiențe mintale grave etc., ceea ce duce la existența, în aceeași clasă, a unui colectiv neomogen din punct de vedere al achizițiilor pe toate ariile de dezvoltare.
În școala specială există mai multe „specializări” ale profesorilor: educatori pentru preșcolari, profesori de psihopedagogie specială – cei care predau disciplinele din trunchiul comun și din curriculumul la decizia școlii (cele din planul cadru) –, profesori educatori specializați în Terapie Educațională Complexă și Integrată, profesori psihopedagogi – responsabili pentru Terapii Specifice și de Compensare – și profesori itineranți și de sprijin, care își desfășoară activitatea în școlile de masă cu elevi cu C.E.S. integrați în învățământul normal. Fiecare cadru didactic este absolvent fie al unei facultăți de psihologie, fie al unei facultăți de psihopedagogie specială, iar câțiva dintre ei au recurs la un fel de reconversie profesională, urmând cursuri de psihopedagogie specială, fiind, de formare, profesori de matematică, de limba română, de geografie etc.
Cum ajunge un preșcolar sau elev în școala specială? Există un întreg demers care trebuie întreprins de părinți/ reprezentanți legali, acesta fiind clar stipulat în ORDINUL Nr. 1985/1305/5805/2016 din 4 octombrie 2016, demers care se încheie cu recomandarea orientării școlare a unui preșcolar/elev de către CMBRAE/CJRAE spre o unitate de învățământ de masă sau spre o unitate de învățământ special. Însă părinții/ reprezentanții legali sunt cei care iau decizia finală. Chiar dacă orientarea școlară oferită de CMBRAE/ CJRAE este către învățământul special, cei mai mulți părinți aleg învățământul de masă pentru copiii lor, de cele mai multe ori doar pentru că „au dreptul să învețe într-o școală normală, nu la nebuni”, neținând cont de nevoile reale ale acestora și nefiind, oricum, (corect) informați despre ce înseamnă, de fapt, învățământul special. Astfel, din perspectiva tipologiei părinților copiilor cu C.E.S., s-a constatat în rândul acestora „gruparea părinţilor în următoarele categorii:
• părinţi echilibraţi;
• părinţi indiferenţi;
• părinţi exageraţi;
• părinţi autoritari (rigizi);
• părinţi inconsecvenţi”.[3]
Deși nu există o corelație evidentă între tipologia părinților elevilor cu nevoi speciale și argumentarea deciziei acestora de a alege pentru copiii lor învățământul de masă, cum nu există nici cercetări sau studii care să evidențieze clar motivele de respingere a școlii speciale, cel mai probabil în acest demers sunt hotărâtori doi factori:
a) ideea preconcepută că școala specială este un loc unde părintele lasă copilul 8 ore și acesta doar este păzit,
b) neacceptarea de către părinte a faptului că are un copil cu nevoi speciale.
Această neacceptare de către părinte are și ea mai multe cauze:
- percepția de avea o imagine de sine perfectă, care s-ar traduce cu „Eu sunt mult prea bun, nu are cum să mi se întâmple tocmai mie să am un copil cu nevoi speciale, cu siguranță au greșit cei care au pus diagnosticul!”, sau, pur și simplu, refuzul de a accepta realitatea;
- teama de a fi judecat de apropiați și de către comunitatea imediată;
- autoînvinovățirea și/sau învinovățirea constantă de către cei din jur pentru faptul că are un copil cu nevoi speciale.
Precizez că în cele expuse anterior și în cele ce urmează, am în vedere doar elevii cu nevoi speciale pentru care activitățile din școala specială sunt cele potrivite, recomandate și chiar indicate, mai exact elevi cu dizabilități mintale moderate sau severe, profunde și/sau asociate.
Referitor la integrarea școlară a elevilor cu nevoi speciale în școala de masă și învățământul incluziv, consider că aceasta este benefică pentru cei cu un IQ extrem de apropiat ca valori de limita IQ-ului minim al elevilor din învățământul de masă, ori pentru cei cu un IQ ridicat, dar deficitari la tot ce înseamnă autonomie personală și/sau socială. Și aici există, însă, situații și situații, iar a-i pune pe toți elevii „sub aceeași pălărie”, fără a ține cont de diferențele, uneori majore, între doi copii cu același diagnostic, este, de asemenea, o atitudine care, pe termen lung, îi poate afecta negativ în progresul lor pe toate palierele de dezvoltare.
În continuare voi încerca să demontez „miturile” care circulă printre părinții copiilor cu nevoi speciale despre ce înseamnă școala specială. Astfel:
MIT: Oamenii din școlile speciale sunt doar „bone de lux”.
REALITATE: Toți profesorii din învățământul special au studii de specialitate pentru desfășurarea activităților didactice cu copiii cu C.E.S.. Astfel, ei abordează diferențiat fiecare copil/elev, organizează activitatea la grupă/clasă ținând cont de toate particularitățile copiilor, de grupele de nivel dintr-un colectiv neomogen din punct de vedere al achizițiilor cognitive, al autonomiei personale și sociale.
De asemenea, profesorii din școlile speciale sunt permanent interesați de formarea continuă, participând la cursuri care răspund atât intereselor profesionale imediate, dar și pe termen îndelungat. De exemplu, în școala unde profesez, Școala Profesională Specială „Sf. Nicolae” din București, din cele aproximativ 100 de cadre didactice, cel puțin 25% au participat la cursuri de formare sau mobilități de tip job-shadowing prin programul Erasmus+ în ultimii 3 ani. De asemenea, cel puțin 85% au participat la cursuri de formare prin programul POCU sau prin C.C.D., majoritatea colegilor mei știind cât de important este să fii mereu „la zi” cu descoperirile și abordările pedagogice în ceea ce privește copiii/elevii cu nevoi speciale.
MIT: Școala specială este un loc unde îmi las copilul 8 ore și doar este păzit.
REALITATE: Programul unui elev din învățământul special este, în medie, unul de 8 ore pe zi, împărțit astfel:
- programul de dimineață – profesorii de psihopedagogie specială îi predau elevului disciplinele din planul cadru (limba română, matematică, istorie, educație plastică etc.). Mai mult, prin activitățile didactice propuse, profesorii stimulează și dezvoltarea autonomiei personale și a celei sociale;
- programul de după-masă – cuprinde o serie de terapii incluse în aria curriculară Terapie educațională complexă și integrată, desfășurate de profesorii educatori: formarea autonomiei personale, stimulare cognitivă, terapie ocupațională, ludoterapie, socializare. În plus, tot în programul de după-masă, profesorii psihopedagogi utilizează în activitățile individuale sau de grup cu elevii diferite intervenții corectiv-recuperatorii, cuprinse în aria curriculară Terapii Specifice și de Compensare – terapii și programe de intervenție, evaluare și consiliere psihopedagogică, psihodiagnoză, kinetoterapie –, în funcție de nevoia concretă a fiecăruia.
Așadar, „în cadrul învățământului special, asigurarea calității procesului educațional se sprijină pe programe analitice elaborate într-o manieră prin care să răspundă cerințelor fiecărui copil, în raport cu posibilitățile reale de învățare, de stilul și de ritmul fiecărui copil. (…) Astfel, se respectă principiile fundamentale ale educației speciale: a) principiul asigurării unităţii instrucţiei, educaţiei, compensării, recuperării și/sau reeducării, b) principiul accesibilității și tratării individuale, diferențiate, c) principiul unicității și al individualizării.”[4] (MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI, PARTEA I, Nr. 520 bis/19.V.2021, Programa şcolară FORMAREA AUTONOMIEI PERSONALE, -Învățământ special primar- Dizabilități mintale ușoare și moderate, pag 804)
MIT: Școala specială este un loc în care copilul meu stagnează, profesorii de acolo desfășurând doar activități ca cele de grădiniță normală, activități care nu îl ajută deloc pe copilul meu, fiind de vârsă școlară, nu preșcolară.
REALITATE: Așa cum am arătat mai sus, învățământul special, prin programele școlare adaptate, oferă linii directoare tuturor cadrelor didactice care își desfășoară activitatea cu copii/ elevi cu C.E.S., de la nivel preșcolar până la nivel gimnazial inclusiv. Este adevărat că nivelul achizițiilor de pe toate palierele de dezvoltare al elevilor din clasa a IV-a, de exemplu, din învățământul special pentru elevii cu dizabilități mintale moderate este mult mai scăzut decât nivelul achizițiilor elevilor din clasa a IV-a din învățământul de masă, însă acest lucru se datorează strict disponibilității intelectuale a elevilor cu nevoi speciale înscriși în școlile speciale, la care profesorii răspund cu activități care se subordonează acelor programe școlare adaptate nevoilor concrete și reale ale elevilor. Tocmai pentru aceste nevoi concrete și reale colegii din învățământul special dispun de o resursă mai mare de imaginație și creativitate, știu să explice în „n” moduri diferite aceeași noțiune până când fiecare copil înțelege și, poate cel mai important, au o infinită răbdare cu toți elevii lor.
Așadar, deși citatul „Şcolile trebuie să primească toţi copiii indiferent de starea lor fizică, intelectuală, socială, emoţională, lingvistică sau oricare alta. Aici trebuie cuprinşi şi copiii cu dizabilităţi, şi copiii talentaţi, şi copiii din zonele rurale izolate şi cei din populaţiile nomade, şi copiii minorităţilor lingvistice, etnice sau culturale, precum şi copiii din alte grupuri sau zone marginale”[5] (Cadrul de acţiune privind cerinţele educative speciale. UNESCO/ Conferinţa de la Salamanca, 1994, pag 6) face referire la dreptul copilului cu nevoi speciale de a fi școlarizat, politicile educaționale din ultimii ani pun mare accent pe integrarea școlară, incluziunea populației școlare cu nevoi speciale în învățământul normal. Se pierde, totuși, din vedere, valoarea reală pe care o are acest drept al elevilor cu C.E.S. de a studia în învățământul normal: din proprie experiență am constatat că elevi orientați școlar către învățământul normal și care sunt, mai mult sau mai puțin, incluși în acest sistem școlar, ajung, începând cu clasa a II-a, a III-a, chiar și a VI-a, în învățământul special. Adesea, nivelul achizițiilor intelectuale al acestora este mult sub nivelul la care au reușit să ajungă colegii lor înscriși de la început în școala specială. Acest lucru se datorează de cele mai multe ori faptului că, deși au dreptul de a studia în învățământul normal, cu programă școlară adaptată fiecărei discipline și cu susținere din partea profesorului itinerant și de sprijin și a consilierului școlar pentru o mai bună integrare și incluziune, elevii cu nevoi speciale înscriși în școlile normale nu primesc ajutor specific nevoii propriu-zise. Pentru unii dintre ei nevoia este de mai mult timp alocat unui conținut, pentru alții de un alt mod de a prezenta conținutul respectiv, pentru câțiva dintre ei sunt necesare încurajări permanente și mult mai multă atenție oferită de învățător/profesor. Nevoile acestor copii sunt numeroase și extrem de diferite, ori învățătorii/profesorii din școala normală nu au pregătirea profesională necesară în a „lucra” cu elevi cu C.E.S. și, mai mult, nu au suficient timp la dispoziție, într-o oră de activitate, să predea întregii clase și apoi să lucreze „unu la unu” cu elevul cu nevoi speciale. Din acest motiv, mulți dintre elevii cu C.E.S. care merg la o școală normală acumulează încă din clasele mici lacune în achizițiile cognitive, au carențe în ceea ce privește socializarea și comportamentul școlar adecvat, se intensifică „problemele” emoționale și devine din ce în ce mai grea gestionarea corectă a afectelor și emoțiilor. Astfel, progresul acestora are loc extrem de lent, uneori deloc; or, obiectivul principal comun școlii și familiei este tocmai progresul copilului, mai exact creșterea intelectuală și dezvoltarea lui cognitivă, abilitarea personală și socială, astfel încât, pe termen lung, acesta să devină cât mai independent și să poată duce o viață cât mai aproape de normalitate.
Ținând cont de cele menționate mai sus și fără a dori să generalizez, consider că pentru cei mai mulți copii/ elevi cu dizabilități mintale moderate sau severe, profunde și/sau asociate, școala specială este cel mai bun loc unde aceștia pot înregistra reale progrese în toate ariile de dezvoltare. Aici:
- primesc exact ajutorul de care au nevoie;
- sunt cooptați atât în activități/terapii de grup cât și individuale, alegându-se întodeauna abordarea potrivită pentru fiecare dintre ei;
- activitățile din învățământul special sunt gândite și defășurate într-un mod complex, integrându-se în fiecare disciplină noțiuni din alte discipline, astfel încât elevii să poată pună în practică destul de repede ceea ce învață și să înțeleagă mai ușor anumite concepte;
- le sunt respectate stilul și ritmul de învățare;
- sunt îndrumați spre cele mai bune metode de gestionare a emoțiilor și sunt ajutați să depășească „crizele emoționale” prin creșterea treptată și în ritm propriu a rezistenței la frustrare;
- li se oferă timp și atenție, susținere și consiliere și li se alocă o cantitate infinită de răbdare.
În concluzie, școala specială este locul unde fiecare elev cu nevoi speciale primește tot ajutorul specializat de care are nevoie: „Copiii cu dizabilități sunt ca fluturii cu aripile frânte: sunt la fel de frumoși ca ceilalți, dar au nevoie de ajutor pentru a-și întinde aripile!”. (sursa: internet; autor necunoscut)
Bibliografie
1 www.code4.ro/ro/copii-cu-cerinte-educationale-speciale-ces (accesat la 29.12.2023)
2 www.edu.ro/invatamant-special (accesat la 29.12.2023)
3 www.prostemcell.ro/articole-discriminare/probleme-de-integrare-sociala-a-copiilor-cu-ces.html (accesat la 31.12.2023)
4 MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI, PARTEA I, Nr. 520 bis/19.V.2021, Programa şcolară FORMAREA AUTONOMIEI PERSONALE, -Învățământ special primar- Dizabilități mintale ușoare și moderate, pag 804
5 Cadrul de acţiune privind cerinţele educative speciale. UNESCO/Conferinţa de la Salamanca, 1994, pag 6