Dezvoltarea copilului este un proces continuu de schimbări, transformări reversibile și ireversibile, un proces de integrare a structurilor și funcțiilor fizice și psihice care asigură ameliorarea conduitei generale și situaționale a copilului.Procesul continuu de transformare, de schimbare și de maturizare a structurilor și funcțiilor psihologice se reflectă la nivelurile a patru domenii ale dezvoltării copilului: fizic, psihic, social și la nivelul structurilor de personalitate.
Dezvoltarea copilului evoluează de la totala dependență de adult până la autonomie personală, independență fizică, psihică și socială.În procesul dezvoltării copilul acumulează cunoștințe, abilități, deprinderi, realizează conduite, se adaptează și schimbă ambianța, devine apt de explorări, își asumă responsabilități, devine personalitate.
Dezvoltarea fiecărui copil are particularități și trăsături individuale, specifice care necesită evaluare, abordare și înțelegere personalizată. Toți copii au aceleași cerințe de creștere și dezvoltare: necesitatea de afecțiune și securitate, de apreciere și atitudine pozitivă, de încurajare și încredere în sine, de responsabilizare și independență etc., având în același timp și cerințe speciale, particulare, individuale.
Datorită specificului de dezvoltare și a altor factori care influențează dezvoltarea, pot apărea dezechilibre și dizabilităţi în dezvoltarea copilului. Dezvoltarea copilului cu CES prezintă un șir de dezechilibre și particularități specifice semnificative pentru organizarea procesului de învățare și abilitare/ reabilitare a dezvoltării acestuia.
Copilul cu cerinţe speciale posedă, alături de nevoile generale şi alte nevoi, cu caracter particular, care nu sunt comune, obişnuite, oarecare. Pentru valorizarea socială a caracteristicilor de acest tip, a fost utilizat termenul special cu sens de ocazional, remarcabil, sau rar, deosebit. Nu este desemnat un defect sau stigmat, care marginalizează social.
CES desemnează un „continuum” al problemelor speciale în educaţie, de la deficienţele grave şi profunde la dificultăţile/ tulburările uşoare de învăţare. Registrul acestora, în accepţia UNESCO (1995), cuprinde:
• întârziere în dezvoltare/ deficienţă mintală/ dificultăţi/ dizabilităţi severe de învăţare/ dizabilităţi intelectuale;
• deficienţe fizice/ motorii;
• deficienţe vizuale;
• deficienţe auditive;
• tulburări emoţionale (afective) şi de comportament;
• tulburări (dezordini) de limbaj;
• dificultăţi/ dizabilităţi de învăţare.
Conceptul de dificultăți de învățare este cunoscut mai ales ca dificultăți școlare și anume ca „dificultăți care le întâmpină unii elevi în asimilarea cunoștințelor, în formarea competențelor”.
Dificultățile sau dizabilitățile în dezvoltarea copilului le putem regăsi la diferite etape de dezvoltare ale acestuia, cele mai frecvente fiind:
Întârzierile în dezvoltare
Întârzierile în dezvoltarea copilului pot fi consecința factorilor ereditari, accidentelor biologice, sociale sau a unei îngrijiri neadecvate a copilului din fragedă copilărie.
Copiii cu întârzieri în dezvoltare, de obicei, cu asistența adecvată reușesc să depășească aceste dezechilibre, adaptându-se optim la condițiile școlare și sociale.
Tulburările de dezvoltare
Tulburările de dezvoltare sunt ansamblu de manifestări somatice, neurologice, neurovegetative, psihologice, dispoziţionale, cognitive și comportamentale. Acestea au o evoluţie continuă, progresivă, exprimându-se în cerințe educaționale speciale, deseori, ireversibilă.
Retardul mintal/ dizabilitatea mintală
Retardul mintal este o stare de dezvoltare, care are diferite grade de manifestare: ușor, mediu,sever, profund.Copiii cu retard mintal ușor și mediu au probleme de cunoaștere, de atenţie, incapacităţi motorii care duc la dificultăţi de comunicare și de învăţare. Retardul mintal poate fi însoțit de tulburări emoționale, dificultăţi de auz, văz, de crizeepileptiforme, de tulburări psihice și de comportament etc.
Copilul cu un retard mintalsever/ profund, întâmpină mari greutăţi în înţelegerea și îndeplinirea sarcinilor și, în special, în formarea abilităţilor de bază (motorii, autoservire, învățare,de limbaj etc.).
Copilul cu un retard mintal ușor poate însuși majoritatea abilităţilor pentru vârsta lui, dar într-un ritm mai lent, cu un sprijin esențial din partea părinților și a specialiștilor.
Oricât de gravă ar fi dizabilitatea mintală, copilul poate achiziţiona abilităţi pentru îmbunătăţirea vieţii lui și a familiei, dacă este ajutat și sprijinit la timp de către adult.
Dizabilitatea neuromotorie
Copiii cu dizabilități/ dificultăți neuromotorii sau ortopedice pot întâmpina dificultăţi de deplasare,de autonomie personală, de adaptare, de învăţare etc. Deseori, dizabilităţile neuromotorii sunt asociate cu întârzieri în dezvoltarea mintală.
Tulburările/ Dizabilitățile de învățare
Tulburarea de învățare este un termen general care descrie anumite probleme, dificultăți de învățare ale copilului. Tulburările de învățare sunt eterogene, asociate, specifice dezvoltării copiilor care afectează abilitățile motorii (mișcarea, coordonarea mișcărilor, orientarea în spațiu),abilitățile intelectuale (percepțiile, memoria, gândirea, atenția, limbajul/ vorbirea), exprimându-se în rezultatele academice (citit, scris, calcul matematic etc.), comportament și afectivitate.
Există două tipuri de tulburări de învățare: nonverbale care includ dificultățile psihomotorii (dispraxia, disgrafia) și verbale care sunt asociate cu tulburările de vorbire și ale limbajul de bază (dislexia și discalculia).
Bibliografie
Gherguţ , A., 2001, Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale.Strategii de educaţie integrată – Editura Polirom,lași.
Ștefan, M., 2006, Lexicon pedagogic, Editura Aramis, București, p. 90.
Verza, E., 1998, Psihopedagogie specială, Editura Didactică și Pedagogică, București.
Vrașmaș, E., 2004, Introducere în educația cerințelor speciale, Editura Credis, București.
Vrăsmaş, E., 2007, Dificultăţile de învăţare în şcoală,Editura Integral, Bucureşti.