Copilul cu ADHD și mediul școlar

ADHD – deficit de atenţie şi hiperactivitate – sau THDA – tulburare hiperchinetică cu deficit de atenţie – reprezintă aceeaşi afecţiune neurobiologică, întâlnită în primii ani de copilărie- până la vîrsta de 7 ani. Această boală afectează anumite zone ale creierului care îi ajută pe copii să rezolve probleme, să planifice lucrurile, să înţeleagă acţiunile celorlalţi şi să îşi controleze impulsurile.

Principalele simptome ale ADHD sunt hiperactivitatea- copilul nu poate sta locului, se mişcă şi vorbeşte continuu, impulsivitatea- copilul are un comportament şi un limbaj necontrolat şi tulburările de concentrare- copiii se plictisesc şi sunt distraşi repede de la activităţi.

Se poate spune că în general copiii sunt uşor hiperactivi, îşi pot menţine atenţia puţin timp (în funcţie de vârstă), însă la copiii bolnavi aceste simptome afectează învăţarea, adaptarea la mediul din grădiniţă şi mai apoi la cel şcolar şi sunt afectate de asemenea relaţiile cu ceilalţi copii.

Cauza acestei boli nu este pe deplin cunoscută, existând teorii care iau în considerare preponderent cauze genetice, factori de mediu şi caracteristici fizice ale creierului. Băieţii sunt mai predispuşi la boală, astfel că şi numărul acestora este de patru ori mai mare decât la fetiţe.

M-aş referi la un caz al unui copil cu ADHD din școala noastră. P.I. are  6 ani şi este elev în clasa pregatitoare. Într-adevăr, la puţin timp după începerea anului şcolar, P.I. a început să manifeste simptome ale bolii, la momentul respectiv nefiind diagnosticat.

Am dus o muncă sisifică atât cu copilul, cât şi cu părinţii. Aceştia refuzau să înţeleagă că I. are probleme, punând totul pe seama “moştenirii genetice”, copilul fiind înfiat. Manifestările copilului au bulversat de multe ori activitatea desfăşurată la clasă.  Din păcate, copilul are şi un uşor retard, astfel că încercarea mea de a-i ocupa timpul cu activităţi noi, diversificate, au dat greş de cele mai multe ori, neavând răbdarea şi interesul necesar pentru a fi cooptat. Nu este în stare să stea pe scaun la activităţi, deranjează copiii când aceştia îşi organizează jocuri în grup, lovindu-i sau pur şi simplu distrugându-le lucrările efectuate.  Urmare a comportamentului său, copiii au început să-i evite compania, să-l izoleze, ceea ce a dus la o şi mai mare înverşunare a acestuia împortiva lor.

Datorită insistenţelor mele, părinţii adoptivi s-au prezentat cu copilul la specialişti, care au pus diagnosticul de ADHD. Din păcate, aşa cum se întâmplă şi în cazul altor boli, medicii au prescris doar tratament medicamentos, care în unele cazuri nu a făcut decât să-l agite şi mai tare.

Am lucrat foarte mult cu acest copil, dar din păcate ceea ce lucram eu nu era continuat acasă de părinţi, deşi deschidere din partea instituţiei a existat în ceea ce priveşte instruirea părinţilor. Nemaivorbind de faptul că I. avea nevoie de terapie, doresc să menţionez măsuri luate de mine, astfel încât copilul să poată fi menţinut în colectiv şi să-şi însuşească un minim de cunoştinţe şi deprinderi necesare  în şcoală.

Astfel au fost stabilite o serie de reguli, care au fost formulate pentru întreaga clasă şi care s-au cerut a fi respectate de toţi copiii. În formularea regulilor au fost implicaţi şi copiii, evitându-se formulările negative. Regulile au fost aduse atât la cunoştinţa copiilor, cât şi a părinţilor, cadrele didactice prin comportamentul lor devenind exemple pentru copii. Au fost de asemenea marcate pozitiv urmările regulilor de către copii şi progresele celor care au încălcat în trecut regulile. Aş specifica doar câteva dintre regulile care au fost impuse clasei şi implicit copilului cu ADHD:

  • fii respectos cu cei din jur;
  • vino pregătit pentru o zi plăcută în școală;
  • lucrează în linişte;
  • fii atent la doamna invățătoare şi la colegii tăi;
  • ce ţie nu-ţi place, altuia nu face;
  • respectă colegii şi ceea ce fac ei.

Regulile au fost afişate şi sub formă de imagini sugestive pentru a fi mai accesibile copiilor.

Cel mai important în activitatea cu copiii cu ADHD este ca aceştia să fie stimulaţi, iar ca posibile stimulente aş enumera: reducerea timpului în care se realizează o temă şi găsirea unei ocupaţii alternative, copilul să aibă un creion special care să-l atragă în activitatea de scriere, aprecieri verbale a fiecărei reuşite, bulină roşie sau alte stimulente, chiar alimentare, acordarea rolului de lider într-un joc. De asemenea i se poate permite copilului să aducă de acasă o jucărie favorită, dacă jocul cu aceasta îl poate stimula în dezvoltarea atenţiei.

Copilul va participa de asemenea la drumeţii, excursii, i se va “acorda” plăcerea de a sta în faţa rândului, invățătoarea făcând în aşa fel încât acest lucru să fie perceput ca un atu. Va fi încurajat să aducă de acasă un obiect, animal de casă, care să-i permită prezentarea acestuia, formularea unei povestiri, ceea ce va înlesni socializarea cu colegii de clasă. În urma unei fapte exemplare invățătoarea poate reduce, diminua o sancţiune. Pentru a-i satisface nevoia de mişcare, invățătoarea îi poate cere copilului să o ajute la distribuirea fişelor, creioanelor, planşetelor, plastilinei etc.

Deşi foarte importante, stimulentele, nu trebuie pierdute din vedere şi pedepsite. Atenţia invățătoarei se va focaliza pe comportamentul negativ care va fi sancţionat, fiind totuşi evitate pedepsele severe care nu vor face decât să genereze reacţii şi mai ostile.

Întorcându-mă la cazul prezentat mai înainte, chiar în timpul redactării acestui referat, colegele mi-au adus la cunoştinţă că părinţii lui I. au întrerupt tratamentul copilului, fără acordul medicului. Menţionez că părinţii fac parte dintr-o comunitate a bisericii adventiste şi la momentul în care i-am interpelat mi-au spus că un psiholog american(?!), a venit la biserica lor şi că acesta le-a recomandat să întrerupă tratamentul şi să desfăşoare ei, acasă, un fel de terapie cu indicaţii pe un CD.

Le-am recomandat prezentarea la medic şi eventual să ia legătura cu un psiholog specializat în terapie comportamentală care să-i ajute, astfel încât să nu dea peste cap munca cadrelor didactice de-a lungul celor 5 ani de când I. se află în școală.

Ca o concluzie, aş completa prin remarca potrivit căreia ADHD este una dintre cele mai frecvente probleme de ordin comportamental cu care se confruntă în prezent copiii, fiind marcată o serie de efecte negative provocate de lipsa atenţiei, impulsivitate şi hiperactivitate. Simptomele sale sunt în mod evident în disonanţă cu stadiul normal de dezvoltare al copilului şi intră frecvent în conflict normele şi regulile formale şi informale ale culturii şcolare, provocând dificultăţi în viaţa cotidiană.

Poate ar trebui să ne îngrijoreze şi câteva date statistice, nu tocmai optimiste, în ceea ce priveşte modul în care sunt afectate persoanele cu ADHD, astfel:

  • aceşti copii sunt mai predispuşi abandonului şcolar (32-40%);
  • să aibă numai câţiva prieteni / să aleagă izolarea socială (50-70%)
  • să aibă rezultate slabe profesionale (70-80%);
  • să aibă diferite tulburări de personalitate (18-25%);
  • să încalce reguli sociale etc.

Diagnosticarea timpurie a bolii şi luarea din timp a măsurilor impuse pot reduce fenomenele expuse anterior, aceasta implicând familia, în primul rând, grădiniţa (şi mai apoi şcoala), specialiştii în terapie comportamentală, societatea în ansamblul ei.

Bibliografie:
-Popenic,i Ştefan; Fartuşnic, Ciprian; Târnoveanu, Nadia, Managementul clasei pentru elevii cu ADHD,Editura DPH, Bucureşti, 2005
-Kuyma, Kay, Înţelege-ţi copilul, Editura Viaţă şi sănătate, Bucureşti, 2006
-Iucu, Ioniţă, Managementul clasei de elevi, Editura Polirom, Iaşi, 2006
-Olsen Jerry, Nielsen W. Thomas, Noi metode şi strategii pentru managementul clasei, Didactica Publishing House, 2009.

 

Articole asemănătoare