Copilul este o ființă complexă, deosebită și individuală, care coexistă prin relațiile pe care le construiește cu adulții, copiii și mediul exterior. Părintele și dascălul au responsabilitatea morală de a ocroti sănătatea fizică, psihică a copilului prin crearea unui mediu prietenos, activ, creativ și critic, un loc de îngrijire și învățare viabil, dezvoltându-i astfel sentimentul că este în siguranță alături de ei, de a-i oferi repere foarte precise în timp și spațiu care pot ajuta la observarea, investigarea și înțelegerea lumii înconjurătoare, plecând de la nevoile și interesele copilului. De asemenea, alături de părinte și profesor, copilul trăiește experiențe noi, senzatii și emoții noi, diverse și intense, se relaxează, se joacă, se îmbogățește spiritual, cognitiv, moral, își dezvoltă abilități intra și interpersonale. A crește, a fi îngrijit și educat într-un mediu fizic securizant, într-un mediu de stimulare multisenzorială este unul dintre dezideratele care ne dorim, noi, profesorii, ne dorim să fundamenteze întreg procesul terapeutic-recuperator al copilului cu DSM.
Copiii noștri sunt asemenea unor plante care trebuie udate în mod constant, trebuie protejate de un mediu ostil și trebuie înconjurate de afecțiune, pentru a crește armonios și pentru a ajunge plante frumoase; deci putem afirma că educația, mediul, socializarea, emoțiile pozitive sunt elemente esențiale în procesul de creștere și dezvoltare a copilului. Ei nu au nevoie de cadre didactice „perfecte”, ci de ființe armonioase, care să le hrănească sufletul, să le insufle dorința de a descoperi valoarea unor lucruri mărunte în vederea îmbogățirii propriului spectru axiologic. „Comportamentele parentale punitive și bazate pe control au efecte negative, inhibând explorarea activă a mediului, interacțiunile cu lumea, dezvoltarea limbajului și a cogniției în general, precum și dezvoltarea capacității de autoreglare implicată în procesele de învățare” (Butnaru, 2016, p. 109).
În ultimii ani, în instituțiile de învățământ românesc, acest mediu sigur și armonios a devenit un mediu insecurizant, plin de provocări dureroase cu efecte negative asupra sănătății și protecției copilului. Avem puterea noi, părinții și profesorii, să protejăm copiii de acest mediu? Sigur că da. Alături de persoane competente pe domeniul consilierii educaționale, promovând drepturile copilului, interesul superior al acestuia, manifestând un comportament tolerant, interes și responsabilitate morală. Având în vedere ansamblul de interese şi aspiraţii ale copilului, nevoile acestuia, sunt necesare: stimularea multisenzorială, dezvoltarea componentei afective şi volitiv-acţionale a personalităţii antepreșcolarului și preșcolarului, reducerea temerilor și a agresivităţii.
Ne dorim ca prin intermediul activităților de stimulare multisenzorială să asigurăm șanse egale si reale de participare la îngrijire și educație pentru fiecare copil în parte, prin adaptarea și diferențierea procesului instructiv-educativ la nivelul intereselor cognitive, la posibilităţile aptitudinale, la ritmul şi stilul de învăţare şi respectarea caracteristicilor individuale de dezvoltare şi învăţare a copilului cu deficiențe senzoriale multiple.
Indiferent de contextul educațional şcolar unde lucrează, profesorul are responsabilitatea morală de a susţine cu încredere actul educativ al fiecărui copil, de a se interesa în permanenţă de eforturile sale, de a achiziţiona cunoştinţele necesare, de a recepţiona şi de a retransmite imediat cunoştinţele pentru a corecta eventualele omisiuni şi deformări ce pot apărea în răspunsurile/ rezultatele elevilor. Dacă în şcoala tradiţională profesorul era privit ca fiind o autoritate care deţinea adevărul şi împărtăşea acest adevăr elevilor prin intermediul procesului de predare, şcoala modernă vede în profesor o sursă de experienţă pentru copii. Dascălul este „partener în procesul de învățare al copilului, între ei existând un schimb reciproc de cunoștințe” (Gandini, apud Hewtt, 2001, p. 97), ghid și facilitator „provocând ocazii de a descoperi” (Edwars, apud Hewett, 2001, p. 97), constructivist al propriei învățări, dar și al copilului. Profesorul care-şi iubeşte copiii are o atitudine atentă, caldă, delicată, este sensibil faţă de toate încercările şi succesele lor. M.A. Bloch afirma că „cea mai bună formare profesională din lume nu va împiedica să existe întotdeauna profesori mediocri, aceia cărora le lipseşte, în mod sigur, ceea ce-l face pe profesor calificat: simţul înnăscut al copilăriei, dragostea de copii, căldura umană, ceea ce nu se învaţă”.
Demersul educativ centrat pe copiii cu DSM cere din partea profesorului și a părintelui o varietate de trăsături aptitudinale (empatie, sensibilitate şi dragoste pentru copii, capacitatea de cunoaştere a individualităţii copilului) îmbinate cu abilităţi specifice (însușirea limbajului mimico-gestual, a sistemului dactil. O parte a educaţiei copiilor începe în familie, prin simpla observare a tablourilor, imaginilor dintr-o carte, prin activităţi de socotit, desenat, colorat, prin activităţi de punere în corespondenţă a imaginilor cu obiecte. Faţă de copiii cu DSM, profesorul trebuie să manifeste o înţelegere suplimentară, pentru a i integra şi a-i pune alături de copiii cu dezvoltare tipică, pentru a permite fiecăruia să se manifeste cu demnitate.
Totalitatea acestor competenţe şi atitudini îi transformă pe profesor și părinte în oameni abili de a face faţă problemelor pe care le ridică îngrijirea și educarea copiilor cu DSM.
Bibliografie:
Butnaru, S. (2016). Parteneriatul cu familia în educația timpurie. În Stan, L. Educația Timpurie. Probleme și soluții. Iași:Editura Polirom
Edwars, C. P., Gandini, L., Forman, G. (1998). The Hundred Languages of Children. Greenwich: Ablex Publishing Corporation.