S-a observat faptul că deficitele cognitive și comportamentale contribuie la instalarea unor emoții de furie și comportamente agresive (Crick și Dodge, 1994). Date fiind aceste deficite, concluzia este că orice fel de strategii de gestionare a furiei și a problemelor asociate trebuie să se axeze pe restructurarea cognițiilor și pe învățarea unui comportament adaptativ. Majoritatea intervențiilor ce vizează gestionarea comportamentului agresiv se bazează așadar pe terapia rațional emotivă și comportamentală (Dryden și Ellis, 2001) unde se pune accentul atât pe interpretările pe care o persoană le dă realității cât și pe modificările comportamentale.
Premisa centrală a acestei terapii susține că, gândurile influențează modul în care oamenii se simt și acționează. Există numeroase elemente care compun această asumpție, inclusiv percepția unui eveniment. Comportamentul în cauză este definit de felul în care codăm, procesăm și interpretăm informația precum și de modul în care ne exprimăm emoțiile și reacționăm pe baza lor. Mennuti, Christner și Freeman (2012) sunt de părere că această terapie a fost puternic influențată de principiile învățării sociale și de teoria procesării informațiilor sociale.
Modelul învățării sociale (Bandura, 1977) subliniază faptul că oamenii învață comportamentele sociale observând și imitând modele, iar așteptările unui individ cu privire la recompensă au impact asupra comportamentului acestuia, ceea ce face să aibă impact asupra proceselor decizionale. Modelul procesării informației sociale (Crick și Dodge, 1994) încearcă să explice comportamentul ca fiind un produs al proceselor cognitive (codarea informațiilor selectate din evenimentul trăit de o persoană, reprezentările specifice acestuia în memorie și accesarea uneia sau mai multor (potențiale) răspunsuri stocate în memorie). Similar acestui model, modelul procesual al comportamentului agresiv (Kaufmann) arată că tinerii agresivi codează și interpretează informațiile diferit față de cei non-agresivi deoarece aceștia prezintă erori de atribuire unor situații ostile, manifestă deficite cognitive în etapele procesării informațiilor sociale.
1. Modelul învățării sociale
Într-un articol apărut în 1977, Bandura a încercat să-și dezvolte și să-și generalizeze teoria explicând pe larg conceptul de ,, eficacitate personală percepută”. Prin acest concept Bandura atribuie declanșarea oricărei conduite umane așteptărilor privind eficiența și rezultatul pe care subiectul le elaborează în mod cognitiv pornind de la istoria și observațiile personale. Perturbațiile care apar în cadrul acestor așteptări privind eficiența – fie că acestea declanșează, fie că inhiba acțiunea într-o manieră neadecvată – au drept consecință patologia.
Învățarea socială nu constă în simpla imitare, ea implică şi procese de autoreglare – corectarea distorsiunilor prin acțiune, prin observarea modelelor, prin restructurare cognitivă și prin reducerea activării emoționale. Teoria concepută de Bandura este descrisă ca şi teorie social-cognitivă a învățării. Cu ajutorul învățării sociale, pot fi obținute trei efecte:
- Dezvoltarea experiențelor prin simpla observare şi imitare –învățarea prin observare permite achiziționarea unor comportamente noi fără a parcurge un proces de încercare şi eroare;
- Accentuarea sau diminuarea comportamentului – recompensa facilitează, iar pedeapsa inhibă comportamentul învăţat;
- Activarea unui comportament de către anumite caracteristici țintite, precizează când anume este adecvat comportamentul – învățare discriminativă. Copiilor agresivi trebuie să li se ofere un suport, să înveţe când şi de ce sentimentele de amenințare resimțite într-o anumită situaţie sunt false.
Bandura a menționat patru abilități care influențează procesul învățării sociale:
a). Atenţia – Înainte de a învăța un comportament prin observare acesta trebuie să fie perceput. Dacă vrem să-l învățăm pe copilul agresiv cum să se comporte adecvat într-o situaţie, trebuie să-i arătăm mai întâi în mod real care sunt posibilitățile de manifestare. Statusul modelului şi gradul de dificultate al comportamentului nu trebuie să fie inaccesibile copilului. Copiii trebuie să fie activați şi motivați pentru a achiziționa un nou comportament. O percepție pozitivă crește interesul copilului față de noul comportament.
b). Memoria – După ce este observat comportamentul dorit, el trebuie să fie reținut pentru a putea fi exersat ulterior. O reproducere motorie sau simbolică a evenimentului reia ceea ce a fost observat. În acest fel, evenimentele percepute şi codate sunt menținute în memorie mai mult.
c). Reproducerea motorie – exersarea unui anumit comportament. Prin îmbinarea unor reacţii parțial învățate sau recent observate se obține un comportament complex. Este necesară exersarea treptată a noului comportament de către copiii agresivi, la început cu secvențe comportamentale simple, pentru ca ulterior să se ajungăla cele complexe. Este necesar un feedback diferenţiat din partea persoanelor relevante – familie, profesori, terapeut, copii…
d). Motivația – dacă un comportament dezirabil (învăţat) nu este urmat de întăriri, ci, dimpotrivă, este urmat de pedepse, copilul nu este motivat să-l utilizeze înviața cotidiană. Întărirea coordonează comportamentul unei persoane, la fel ca performanțele de percepție diferenţiatăşi cele de memorie. Bandura identifică cel puțin trei forme de întăriri: externe (materiale, sociale sau printr-un sistem de puncte), prin reprezentare (întărirea este aplicată modelului observat)şi autoîntăririle (observarea propriei persoane în raport cu obiectivele ei).
Transpunerea învățării sociale în cadru terapeutic
Învățarea discriminării situațiilor – poate fi realizată în două moduri: prin prezentarea simultană sau prin prezentarea succesivă a stimulilor diferiți (Petermann, 2000).
Învățarea discriminării situațiilor prin prezentarea simultană a stimulilor. Copilului agresiv îi sunt prezentate în același timp soluții adecvate şi mai puțin adecvate la conflicte, el trebuind să aleagă soluția potrivită, care are cele mai puține consecințe negative. Învățarea discriminării situațiilor prin prezentarea succesivă a stimulilor – copilului îi sunt prezentate succesiv diferite soluții la conflicte, el învățând prin jocuri de rol şi prin discuții care sunt manifestările adecvate ce trebuie utilizate. Întăririle diferenţiate țintite facilitează învățarea, abordarea succesivă întărește comportamentele deja dobândite.
Jocul de rol. Prin jocul de rol, copiii exersează o nouă abilitate, reflectă asupra propriului comportament şi a experiențelor pe care le-au avut, aplicând noile reguli sociale învățate în relațiile cu ceilalţi. În jocul de rol se acordă atenție înțelegerii şi achiziționării acestor reguli.
Întărirea prin oferirea de puncte. Deoarece copiii agresivi nu reacționează în mod frecvent la întăririle sociale, este recomandată întărirea prin oferirea de puncte, ce implică înțelegerea modului în care trebuie să se comporte și primirea unui feedback pe măsură prin acordarea punctelor pentru comportamentul pozitiv.
Pedeapsa. Întăririle pozitive externe nu sunt suficiente pentru modificarea comportamentală, modificările de durată fiind determinate mai ales de cele negative. Pedepsele trebuie să fie corecte din punct de vedere etic – retragerea privilegiilor, remedierea pagubelor, excluderea socială pentru o scurtă perioadă de timp…
Generalizarea la viața de zi cu zi. Chiar dacă în intervenție dezvoltăm comportamente dezirabile, apare problema extrapolării celor învățate la viață cotidiană. În acest sens, o mare responsabilitate îi revine familiei, care trebuie să identifice şi să aplice soluțiile cele mai corecte.
Autocontrolul. Un training comportamental trebuie să stimuleze comportamente voluntare, responsabile şi independente. Această responsabilizare nu este stimulată prin sistemul de puncte, de aceea ea trebuie să se realizeze prin autoîntărire şi prin dialogul cu sine.
2. Modelul procesual al comportamentului agresiv elaborat de Kaufmann
Ipotezele lui se bazează pe conceptul teoretic al învățării a lui Buss (1961). În manifestarea agresivităţii un rol important îl au experienţele de învățare de până atunci, reprezentarea normelor culturale şi aspectele de personalitate. Aceşti factori globali influenţează procesul decizional conducând la agresivitate. Potrivit lui Kaufmann în acest proces decizional se parcurg patru etape:
Etapa 1. Percepţia – implică decizia asupra caracterului ameninţător sau neameninţător al evenimentului. Copiii se deosebesc în privinţa percepţiei – astfel cei agresivi experientează unele situaţii ca fiind mult mai ameninţătoare decât copiii nonagresivi. În special situaţiile ambigue sunt evaluate de către copiii agresivi ca fiind ameninţătoare.
Etapa 2. Selecția comportamentelor şi impactul obișnuinței. După ce un eveniment a fost perceput ca ameninţător, în a doua etapă se decide felul în care se va reacţiona la el, fie prin evitare, printr-un comportament adecvat sau prin unul agresiv. Reacţia va fi selectată în funcție de modalitățile comportamentale exersate şi automatizate prin repetarea lor frecventă.
Etapa 3. Capacitatea de inhibiţie. În această etapă se ia decizia mai generală cu privire la manifestarea comportamentului selectat. Această decizie este puternic influenţată de experienţele de învățare din trecut, consecinţele experienţiate timpuriu având un rol decisiv. De exemplu, dacă comportamentele agresive au fost mereu pedepsite posibilitatea manifestării lor va produce teama, comportamentul fiind constrâns de teama resimtită. Dacă manifestările agresive nu au fost relaţionate cu experienţele neplăcute inhibiţia este foarte redusă sau lipseşte şi se trece la urmatoarea etapă.
Destul de frecvent sentimentele de furie la copiii agresivi nu sunt inhibate în timp ce impulsurile comportamentale non-agresive sunt blocate, deoarece sunt experienţe ineficiente, doar comportamentele agresive având consecințe eficiente („oricum nimeni nu mă ascultă dacă nu ţip şi dacă nu mă răstesc la ei!)
Etapa 4. Anticiparea şi evaluarea posibilelor consecințe. După ce în etapa anterioara s-a decis asupra manifestării comportamentului agresiv, în această etapă se ia o decizie orientată spre situaţie. Pentru luarea acestei decizii sunt vizate posibilele reacţii ale mediului la comportamentul care va fi manifestat. Este important cât de rapid sunt aplicate consecinţele negative. Consecinţele negative pe termen lung sunt ineficiente.
Menţinerea comportamentului agresiv. Cu ajutorul modelului procesual al lui Kaufmann, pot fi explicate o serie de principii de menţinere a comportamentului agresiv: de exemplu, manifestarea comportamentului agresiv poate fi experienţiată ca fiind eliberatoare, deoarece impulsul de inhibiţie pentru aceste manifestări este redus. Copilul se simte eliberat deoarece anxietatea resimţită datorată ameninţării percepute scade ca intensitate prin manifestarea comportamentului agresiv. În acest fel apare o eliberare emoţională şi psihică , care are efect de întărire negativă.
Efectul pozitiv din punctul de vedere al copilului poate fi acela că este lăsat în pace de către ceilalți, ei manifestând respect sau chiar teamă faţă de el, reuşind să-şi impună un punct de vedere sau să obţină un avantaj. Aceste consecințe acţionează ca întăriri pozitive şi stabilizează comportamentul. Ambele tipuri de întăriri menţin comportamentul agresiv, fiind evaluate de copil în termeni pozitivi, ducând la o dezvoltare socio-emoţionala problematică.
Bibliografie
Bandura, A., – ,,Social Foundation of Thought and Action: A Social-Cognitive Theory, Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall, 1986.
Bandura A. (1973). ”Aggression: a social learning analysis”, N-Y: Prentice-Hall, Englewood Cliffs.
Benga. O, Băban A., Opre A., (2015). ,, Strategii de prevenție a problemelor de comportament”, Edituta ASCR, Cluj –Napoca.
Bora H.C., (2011).,,Educație rațional emotivă și comportamentală pentru cadre didactice”, Editura Universității din Oradea, Oradea.