EDICT

Protecția copilului este obiectivul major al societății moderne. ANET este acronim pentru abuz, neglijare, exploatare, trafic al copilului. Care sunt mijloacele de prevenire și de identificare a cazurilor de ANET și cine ar trebui să le cunoască, să le promoveze, să le aplice în instituțiile școlare?

Abuz față de copil – forme de rele tratamente produse de către părinți/reprezentanți legali/îngrijitori sau de orice altă persoană aflată în poziție de răspundere,  putere ori în relație de încredere cu copilul, care produc vătămare actuală sau potențială asupra sănătății acestuia și îi pun în pericol viața, dezvoltarea, demnitatea și moralitatea.

Neglijarea copilului – ignorarea voluntară sau involuntară a unei persoane care are responsabilitatea privind creșterea și educarea copilului, de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilități,  fapt care pune în pericol viața, dezvoltarea fizică, mintală, spirituală, morală sau socială, integritatea  corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului. Neglijarea poate lua următoarele forme: alimentară, vestimentară, igienică, medicală, educațională, emoțională, de supraveghere.

Exploatarea prin muncă a copilului – munca ce prin natura sa sau prin condițiile în care se exercită este susceptibilă de a dăuna sănătății, securității sau moralității copilului.

Trafic de copii – recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau primirea unui copil, precum și darea sau primirea unor plăți ori beneficii pentru obținerea consimțămîntului unei persoane aflate în poziție de răspundere, putere ori în relație de încredere cu copilul, în scopul exploatării sexuale, prin muncă sau prin servicii forțate, practicării cerșetoriei, folosirii în conflicte armate, prelevării organelor sua țesuturilor umane, abandonării în străinătate, vînzării sau cumpărării.

De exemplu:

Cine poartă răspundere pentru situația creată? Am o problema gravă cu copilul meu, a fost accidentat la ochi de un copil în timp ce-și lua masa în curtea școlii, sub un copac. Accidentul a fost atât de grav încât a făcut intervenție pe glob deschis, apoi schimbarea cristalinului, dar și așa vederea lui a rămas foarte slaba. Toți se comportă ca și când nu s-a întâmplat nimic, iar eu sunt în pragul nebuniei, neștiind ce să fac. Copilului i s-a întâmplat asta chiar din primul an și lună de școală.

1. Am avut asemenea situații în instituție?
Copiii pot fi abuzați/ expuși riscului atât în familie, comunitate, cât și în cadrul unei instituții/organizații;

2. Cine asigură siguranța copilului pe parcursul aflării acestuia în instituția de învățământ?
Datorită interacțiunii zilnice cu copiii, cadrele de conducere, cadrele didactice, auxiliare şi nedidactice sunt cel mai bine plasate pentru a constata semnele exterioare ale abuzului, schimbările comportamentale sau întârzierile în dezvoltarea copilului;

3. În acest context, care este menirea unității școlare?
Instituția școlară își asumă responsabilitățile față de copil, drepturile lor și, în special dreptul de a fi protejat de orice formă de violență.

4. Cum ați asigurat siguranța/protecția copilului?
Este obligația tuturor să se conducă în activitatea de zi cu zi de un cadru normativ.

În acest caz, în ajutor ne vine:

Metodologia de aplicare a Procedurii de organizare instituţională şi de intervenţie a lucrătorilor instituţiilor de învăţămînt preuniversitar în cazurile de abuz, neglijare, exploatare, trafic al copilului Aprobat prin ordinul Ministerului Educaţiei nr.858 din 23 august 2013 (Republica Moldova)

Scopul Metodologiei este de a oferi explicaţii coordonatorilor acţiunilor de prevenire a violenţei din cadrul Direcţiilor raionale/ municipale învăţămînt, tineret şi sport, managerilor şcolari, coordonatorilor locali şi cadrelor didactice despre modalităţile de aplicare a procedurii la nivelul instituţiei de învăţământ.

Metodologia se axează pe 3 domenii, prezentate în continuare:

I. Organizarea instituţională în scopul prevenirii şi intervenţiei în cazurile de abuz, neglijare, exploatare, trafic al copilului;

II. Organizarea activităţilor de prevenire a violenţei în cadrul instituţiilor de învăţămînt;

III. Identificarea, înregistrarea şi intervenţia în cazurile de abuz, neglijare, exploatare şi trafic al copilului.

Copiii și tinerii trebuie să cunoască coordonatorul activităţilor de prevenire, identificare, raportare, referire şi asistenţă în cazurile de abuz faţă de copii, psihologul, asistentul social și instituțiile/ serviciile din comunitate la care pot apela atunci cînd întîlnesc o dificultate, devin victime ale abuzului, neglijării, exploatării, traficului sau suspectează că un alt copil trece prin asemenea experienţe. Este necesară asigurarea accesului tuturor copiilor la adrese și numere de telefon ale serviciilor respective.

Organizarea activităților de informare a copiilor de către cadrele didactice și psihologul școlar despre importanța pentru securitatea lor să comunice unui adult din instituție situațiile de pericol întîlnite în cadrul instituției de învățămînt sau în afara acesteia, conflictele pe care nu reușesc să le rezolve independent, asistarea la situații de abuz și intimidare și alte dificultăți cu potențial violent.

Copiii trebuie să ştie că se pot adresa oral, direct sau prin telefon, sau în scris, ori de cîte ori se simt ameninţaţi, intimidaţi, abuzaţi verbal sau fizic de semeni sau adulţi, dirigintelui, unui alt profesor în care au încredere, psihologului, coordonatorului sau directorului instituției. Sesizarea despre cazurile de abuz poate avea loc atît în timpul orelor, cît și pe perioada recreațiilor, activităților extracurriculare sau altor evenimente organizate în școală sau în afara ei.

Printre modalitățile de sesizare recomandate să fie puse la dispoziția copiilor și tinerilor ar fi:

• cutie pentru bileţele anonime;
• chestionare anonime despre atmosfera din şcoală, relațiile cu profesorii și colegii, dificultăţi pe care le întîlnesc în instituție, în familie și în alte medii;
• încurajarea grupurilor de inițiativă ale copiilor și tinerilor care activează în cadrul școlii/ comunității să colecteze, prin discuții de la egal la egal cu colegii, informații cu referire la situații dificile sau de abuzuri trăite de aceștia;
• o adresă de email, număr de telefon mobil (pentru sunete şi SMS) destinate special raportării cazurilor de abuz, mijloace care vor fi administrate de coordonator.

Particularităţile specifice ale copiilor victime sau potenţiale victime ale abuzului, neglijării, exploatării, traficului impun necesitatea utilizării de către cadrele didactice a unor abilităţi de observare. În comunicarea cu copilul care a trăit experienţa unui abuz grav, în școală sau în afara acesteia, trebuie să se acorde atenţie următoarelor şi altor semne:

• copilul evită contactul vizual;
• copilul nu vorbeşte sau cuvintele nu sînt coerente;
• copilul manifestă reacţii bizare, ciudăţenii;
• copilul manifestă comportamente repetitive sau stereotipe;
• copilul are atracţie sau teama faţă de anumite zgomote, gusturi, mirosuri, obiecte;
• copilul efectuează mişcări lipsite de sens;
• copilul inversează prenumele;
• copilul evită jocurile cu semenii;
• copilul manifestă crize de furie, angoasa, expresivitate mimică absentă, redusă sau inadecvată contextului.

Colaboratorii instituției de învățămînt au sarcina să intervină pentru a stopa orice caz de abuz a copilului, întîlnit în instituție sau în afara acesteia, să sesizeze cazul și să întreprindă acțiuni care urmăresc reducerea posibilităţilor de repetare a situaţiei de abuz, precum şi diminuarea consecinţelor acesteia asupra copilului victimă.
Deoarece copiii implicați în situații de abuz, neglijare, exploatare şi familiile lor se confruntă, de regulă, cu mai multe probleme serioase şi durabile, asistența necesară pentru depăşirea acestora impune participarea unei echipe de specialişti şi respectarea mai multor principii.

Orice sesizare de abuz, parvenită de la un membru al comunității, despre un copil care este sau nu elev al instituţiei de învățămînt, trebuie înregistrată şi examinată împreună cu coordonatorul din instituție, care va referi cazul, în funcție de natura și gravitatea acestuia, altor servicii sau specialiști.

În cazul identificării unei situaţii de abuz sau neglijare a copilului în familie, cadrul didactic devine parte a reţelei care îi oferă sprijin copilului şi familiei acestuia, colaborând cu coordonatorul din instituţie şi cu alţi specialişti la toate etapele de asistenţă a copilului şi familiei acestuia.

Colaboratorii instituţiei de învăţământ, în mod special cadrele didactice şi psihologul, trebuie să continue monitorizarea situaţiei copilului care frecventează şcoala şi să comunice coordonatorului orice îngrijorare pe care o au sau nevoie de intervenţie/ asistenţă a copilului.

Comunicarea şi colaborarea dintre cadrele didactice, coordonator, psihologul şcolar şi managerii instituţiei de învăţământ cu referire la situaţia unui copil afectat de abuz (în calitate de victimă, autor, martor) şi evoluţia acestei situaţii este esenţială pentru a coordona acţiunile şi a adopta o strategie unificată de acţiune, cu abordare individualizată a fiecărui caz.

Copiii implicaţi într-o situaţie de abuz în mediul şcolar trebuie îndepărtaţi imediat din zona de conflict, intervievaţi de un profesor pentru cunoaşterea în detaliu a circumstanţelor cazului, informaţie care va fundamenta deciziile luate în scopul abordării situaţiei concrete.

Este important ca în situațiile de abuz cadrele didactice să identifice, să cerceteze circumstanţele în care s-a produs, să abordeze şi, dacă este necesar, să sancţioneze conform regulamentelor instituţiei, orice act de violenţă între elevi (bătăi, loviri, îmbrînciri, tachinări, intimidări, ameninţări ş.a.). Aceasta constituie atît pentru victime cît şi pentru autori un puternic mesaj despre faptul că în instituţia de învăţămînt nu este acceptată nici o formă de abuz. Trebuie anunţați părinţii sau îngrijitorii tuturor copiilor implicați în situația de violență și ținuți la curent în ceea ce privește strategia instituției elaborată pentru asistența victimei și autorului.

Copilul care a suferit o formă gravă de abuz trebuie informat într-un limbaaj accesibil de către coordonator sau un alt colaborator al instituţiei de învăţămînt, cu care copilul are o relaţie de încredere, despre acţiunile care sînt/ urmează să fie întreprinse pentru a-i oferi suport şi protecţie.

În comunicarea cu copilul victimă, se recomandă să:

• Folosiţi un vocabular adecvat – Folosirea unui vocabular adecvat în comunicarea cu copiii are doua semnificaţii: necesită folosirea unui limbaj pe care copiii îl pot înţelege, precum şi a unuia acceptabil din punct de vedere social.
• Folosiţi un ton calm – Pentru a putea comunica eficient cu copiii, trebuie să se folosească un ton calm. Copiii sînt foarte sensibili în ce priveşte mînia, astfel încît atunci cînd cineva ridică vocea, copiii neglijează adesea cele spuse.
• Coborâţi la nivelul ochilor copilului – A coborî la nivelul ochilor copilului în timp ce vorbim cu el nu este numai un semn de respect faţa de el, dar permite, de asemenea, interlocutorului să măsoare gradul în care conversaţia este cu adevărat înţeleasă de copil.
• Folosiţi un limbaj corporal potrivit – Limbajul corpului poate susţine sau nega o afirmaţie. Spre exemplu, a spune unui copil că a fost iertat pentru o greşeala în timp ce vă încruntaţi şi ţineţi mîinile încrucişate, nu va trimite un mesaj corect.

Lucrul cu copiii care au comportamente violente

De cele mai multe ori, la baza unui comportament violent este o problemă cu care se confruntă copilul. Autorul are nevoie de suport pentru a dezvolta competenţe sociale în aceeaşi măsură ca şi victima. Cadrele didactice, în colaborare cu psihologul, trebuie să explice consecinţele cunoscute sau previzibile ale acţiunilor violente, să implice copiii care manifestă comportamente violente în rezolvarea problemelor pe care le generează aceste acțiuni și să-i ajute să-şi dezvolte competenţele.

Aplicarea doar a măsurilor de sancţionare nu va duce la evitarea re-apariţiei reacţiilor violente. Prin asistenţă individualizată sau în grupuri mici, copiii predispuşi la violenţă trebuie ajutaţi să înveţe despre reguli, să-şi crească încrederea în sine şi să identifice modalităţi constructive de afirmare.

Mesaje-cheie care trebuie transmise unui copil atunci cînd el ne comunică faptul că este victimă sau potenţială victimă a abuzului, neglijării, exploatării, traficului:

1. „Eu te cred”. Copiii foarte rar mint despre faptul că sînt abuzaţi. Dacă ei consideră că dumneavoastră nu-i veţi crede, ei nu vă vor spune nimic. Chiar dacă ei nu vă spun imediat totul, există un motiv de ce ei n-o fac.

2. „Ceea ce s-a întîmplat cu tine este serios şi incorect”. Copiii care nu au fost trataţi bine de către părinţi nu ştiu ce este normal şi ce nu, ce este corect şi ce este incorect, în termeni de comportament al adulţilor faţă de copii. Uneori persoana care abuzează sexual ar putea să spună copilului „e doar micul nostru joc” încercînd să-l facă pe copil să creadă că nu trebuie să povestească nimănui despre aceasta.

3. „Ceea ce ţi s-a întîmplat nu este vina ta”. Copiii deseori se simt vinovaţi după ce au fost abuzaţi, însă niciodată nu trebuie făcuţi să se simtă responsabili pentru abuzul comis de alţii.

4. „Este bine că mi-ai spus şi nu vei fi pedepsit pentru acest lucru”. Unii copiii se simt vinovaţi pentru faptul că au spus cuiva, crezînd că l-au trădat pe abuzator, sau fiindu-le frică de faptul că alţi adulţi îi vor pedepsi pentru faptul că vorbesc despre astfel de lucruri.

5. „Eu te voi ajuta şi voi avea grijă ca tu să fii în siguranţă”.
Asiguraţi-vă că vă ţineţi promisiunea. Reţineţi că multor copii abuzatorul le-a spus că se vor întîmpla lucruri urîte cu ei sau cu persoanele pe care le iubesc, dacă vor spune cuiva ceva.

6. „Eu nu pot să promit că nu voi spune nimănui despre ceea ce s-a întîmplat. Unii oameni trebuie să ştie, astfel încît noi să te putem apăra, însă noi putem să stabilim împreună cui îi vom spune”.
Unii copii spun că sînteţi unica persoană căreia i-au spus, şi vă roagă să păstraţi acest secret, însă făcînd acest lucru este imposibil de apărat copilul şi de asigurat că abuzul nu se repetă. Cu toate acestea, este important să nu fie trădată încrederea copilului spunînd altora, fără a informa copilul că veţi face acest lucru.

Există mai multe bariere care creează rezistenţe în comunicarea cadrului didactic cu copilul abuzat, neglijat, exploatat, traficat. Sunt utile următoarele recomandări din perspectiva ce NU trebuie făcut în comunicarea cu un copil victimă:

• Nu faceţi morală în timpul discuţiei cu copilul
• Niciodată nu promiteţi recompense în schimbul informaţiilor oferite
• Nu obligaţi să vi se dea răspuns, chiar dacă ştiţi că copilul vă minte sau ascunde ceva
• Niciodată nu întrebaţi copilul cum ar dori el să fie pedepsit abuzatorul
• Nu judecaţi niciodată răspunsurile oferite de copil, nu corectaţi „răspunsurile incorecte”, puteţi doar să precizaţi, adresînd alte întrebări
• Nu arătaţi supărarea, iritarea, dacă discuţia decurge defectuos, mai bine faceţi o pauză
• Nu grăbiţi copilul, dacă acesta încă nu este pregătit pentru comunicare deschisă, mai bine stabiliţi o altă întrunire
• Nu întrebaţi copilul de ce abuzatorul i-a pricinuit durere, copiii nu cunosc răspunsul la această întrebare şi se autoînvinuiesc
• Nu întrebaţi copilul dacă îl iubeşte pe abuzator sau dacă abuzatorul îl iubeşte pe copil
• Niciodată nu promiteţi copilului că nu veţi spune nimănui ceea ce veţi auzi de la el, explicaţi-i că e nevoie de implicarea mai multor profesionişti pentru a-l proteja
• Nu folosiţi glumele, sarcasmul şi ironia – acestea îi pot sugera copilului că nu vă interesează problema lui cu adevărat, că nu înţelegeţi gravitatea problemei sale
• Nu transformaţi discuţia într-un interogatoriu, folosind întrebările de tip „de ce” sau prea multe întrebări închise.